Văzut din avion, înainte de aterizare, Sarajevo pare așezat într-o imensă scobitură incizată în munții împăduriți. Doar câteva văi unesc cu exteriorul capitala Bosniei – sau, în împrejurări istorice extraordinare, cum e cea a asediului de 1425 de zile sub care s-a aflat orașul, din aprilie 1992 până în februarie 1996, îl separă de restul lumii. La asta mă gândeam în zilele de final de august în care am ajuns acolo pentru a 31-a ediție a binecunoscutului Festival de Film din Sarajevo. Orașul se deschide ostentativ înaintea ta cu urmele războiului trecut la vedere. Și după atâta timp, pe alocuri, pereții unor blocuri au păstrat părți în care se văd cărămizile sub suprafața sfâșiată, parcă necicatrizată până la capăt. Există muzee peste tot, ca în orice capitală, și chiar o cafenea dedicată lui Tito (Zlatna Ribica, pentru localnici), plină de afișe cu filme cu partizani și orice altceva legat de figura lui Tito, dar orașul întreg are în sine aerul unui muzeu încă neorganizat definitiv.
Afișul festivalului, realizat în acest an de Jons Vukorep, cu literele strânse astfel încât să aproximeze forma unei inimi cu colțuri digitale, era de găsit – așa cum se întâmplă când un festival ocupă pentru câteva zile un oraș – în mai toate vitrinele magazinelor. Inima e o aluzie la premiile oficiale, numite Heart of Sarajevo, dar într-un loc cum e acesta nu te miri dacă aluziile se prelungesc în mai multe direcții. Am mai auzit, în zilele de festival, discuții despre evenimente artistice care se țineau sub amenințarea omniprezentă a focurilor de armă, prin subsoluri. E un eroism al rezistenței de zi cu zi cu care localnicii se mândresc. Inima e, până la urmă, locul în care e de obicei localizat, în vechea poezie epică, curajul.
Lucrul cel mai izbitor pentru un est-european ajuns aici pentru prima dată e cel mai probabil amestecul etnic. Musulmanii, numeroși ca procent, coabitează cu creștinii sârbi și cu alte minorități. Moscheile sunt numeroase, iar printre ele bisericile sau sinagogile par rătăcite în peisajul urban. Ici-colo, câte o clădire modernă, acoperită cu sticlă sclipitoare, ridicată mult deasupra cartierelor vechi, îți dă impresia că Sarajevo plonjează în viitor. Pe străzile înguste ale orașului vechi, oameni din etnii diverse retrăiesc armonia indiferentă destrămată odinioară de război. M-a impresionat prin normalitate acest trai în comun observat din exterior. Și nu numai: în Sarajevo pare că se modernizează o viață urbană care avea odinioară contururi foarte simple. Sau așa am interpretat eu stațiile de tramvai care trimit la funcții generice ale orașului: Katedrala, Park, Pošta, Banka.
Cine vine la festivalul de film din Sarajevo, vine din cel puțin două motive. Filmele incluse în cele câteva secțiuni ale competiției – scurtmetraj și lungmetraj, ficțiune și documentar – sunt proiecte ale unor cineaști și cineaste din estul și sud-estul Europei, un soi de best of regional al anului în curs. Pe de altă parte, festivalul are și viața lui diurnă, independentă de masterclass-uri sau proiecții în cele patru-cinci locații diferite (cu o ofertă generoasă care trece de granițele regionale în selecția din afara competiției), o viață care gravitează în jurul a ceea ce se numește CineLink Industry Days. În acest cadru au loc întâlnirile între regizori, producători și posibili finanțatori sau coproducători ai unor proiecte aflate la început. E o lume pestriță, internațională, care se amestecă serile la petrecerile oficiale ale festivalului. Anul acesta, auzisem că printre proiectele participante e și un lungmetraj al regizorului croat Nebojša Slijepčević, al cărui scurtmetraj frust și extrem de percutant, Omul care n-a putut să tacă / Čovjek koji nije mogao šutjeti, a ajuns anul acesta printre finalistele la Oscaruri. Am aflat la fața locului că în lista de proiecte se află și al doilea film al regizorului Andrei Tănase, al cărui debut, Tigru, mi s-a părut ieșit din perimetrul strict al cinemaului realist românesc în sensul cel mai bun. Rezumatul filmului, așa cum apărea pe site-ul sesiunii de pitch-uri din Sarajevo, îl recomandă drept un film polițist a cărui acțiune se petrece (ca și cea din Tigru) într-un mic oraș din Transilvania. Nu știu cum a sunat această propunere la întâlnirile cu producătorii străini veniți în căutare de proiecte la Sarajevo, dar, în contextul cinemaului românesc, un film de gen făcut de regizorii din generația post-Noul Val se lasă de mult așteptat.
La scară mică, la dimensiunea unui scurtmetraj, un astfel de film e Index de Radu Muntean. Muntean a debutat în 2002 cu Furia, un hibrid între film comercial și (în anumite secvențe) sensibilitățile realiste care se făceau simțite de pe atunci în cinemaul european. A mai flirtat de atunci cu filmul de gen în Un etaj mai jos și în ceva mai recentul Întregalde. În cazul acestui din urmă film, cu personaje trăitoare în mediul urban rătăcite peste noapte într-o pădure care li se pare, pe măsură ce trec orele, din ce în ce mai ostilă, narațiunea se oprea la câțiva pași simbolici de limita unui horror mainstream. În cele 30 de minute ale sale, Index face acești ultimi pași. E un film lucrat inteligent, o narațiune fără dialog construită în jurul unui ornitolog (interpretat de Adrian Văncică) care descoperă într-o zi pe camerele de supraveghere montate în pădurea în care locuiește singur o ființă pe jumătate umană, pe jumătate sălbatică. Inteligentă e înainte de toate dezvoltarea situației: lanțurile cauzale inventate în scenariul lui Muntean în joaca de-a vânătorul și prada care urmează descoperirii sunt minime, dar nu chiar previzibile. Un ușor subtext conservator, pe care-l au de altfel mai toate horror-urile cu orășeni rătăciți departe de civilizația urbană, se simte în Index, mai ales la final, în care aproape e palpabilă o teză – ce e omul dacă extragi civilizația din el? –, dar altfel acest scurtmetraj e unul dintre cele mai bine stăpânite proiecte realizate de Muntean, un soi de continuare logică a atmosferei din Întregalde, chiar dacă îi lipsește complexitatea problemelor etice de acolo.
Filmul cel mai est-european în conținut – definiția ad hoc a unui film est-european ar putea fi: un film despre ce înseamnă să fii est-european, adică să navighezi o modernizare accelerată cu un ochi la trecutul socialist sau la istoria mai amplă a zonei – nu a fost, la ediția din acest an, din câte am reușit să văd, un film românesc. Poate i-aș fi putut ghici din titlu est-europenitatea: Yugo Florida. Desigur, Yugo Florida e un model de automobil scos pe piață cu puțin timp înainte de destrămarea Iugoslaviei, o madlenă socialistă, iar în filmul regizorului sârb Vladimir Tagić e un simbol pentru relația greu de reparat – ca și mașina, de altfel – dintre un bărbat aflat la vârsta maturității (interpretat de Andrija Kuzmanović, care a și primit premiul juriului pentru cel mai bun rol masculin) și tatăl lui bolnav și caustic în temperament. L-am văzut în Teatrul Național din Sarajevo, cu lojele lui decorate luxos-imperial, încât ai impresia că suprafețele aurite strălucesc discret și în întuneric, împreună cu alți necunoscuți veniți din toate colțurile acestei părți din Europa, și am avut impresia, judecând după momentele în care se râdea, de apartenență la un spațiu cu propria lui memorie culturală și propriul lui umor.
De departe, filmul pe care îl așteptam cu cea mai mare curiozitate a fost Sorella di Clausura al Ivanei Mladenović. Al treilea film al regizoarei, ajuns la Sarajevo după ce trecuse prin competiția de la Locarno, unde câștigase un premiu pentru interpretarea Katiei Pascariu, avea de ce să stârnească așteptări, nu în ultimul rând fiindcă se vede în traiectoria Ivanei Mladenović un efort conștient de a nu se repeta de la proiect la proiect. A câștigat la Sarajevo premiul pentru regie, decernat de un juriu condus de regizorul ucrainean Serghei Loznitsa. Pot să înțeleg de ce: e un film liber, în care regizoarea îndrăznește să se joace, să experimenteze și formal, și la nivelul situațiilor. Într-una dintre scene, personajul interpretat de Katia Pascariu se strecoară în biroul unui bărbat care o ocolește deghizată caraghios și bătător la ochi, îmbrăcată într-un trenci, ca într-o secvență de desene animate. Într-o altă scenă, aceste două personaje sunt protagonistele unei secvențe de sex lipsită de zahariseli vizuale, dar nu și de comic de situație, în care realismul se împletește cu senzația de disconfort și cu ceva mai eteric-suprarealist. E un film compus mai degrabă din viniete, politic în implicații și presărat cu referințe la cultura populară est-europeană de dinainte și de după 1989, dar mai e și dezorganizat într-un fel care m-a dus cu gândul la imprevizibilele filme de artă făcute în România în anii ’90. În orice caz, Sorella di Clausura pare că reprezintă simbolic una dintre direcțiile în care avansează filmul est-european în prezent – o reinterpretare lucidă și sarcastică pe alocuri a subculturilor locale. În paralel, comediile nostalgice ca Yugo Florida sau tentativele de a face filme de gen cu arome locale sunt și ele parte a unei evoluții palpabile în felul în care se autoreprezintă această regiune.