Între atâtea discursuri lirice întortocheate, cu pretenții de profundă filosofare dramatică, poate chiar tragică, elaborate la noi de majoritatea poeților de azi, poezia lui Horia Gârbea din volumul O mașină pentru zburat (Editura Neuma, Apahida, 2025) este, fără îndoială, o excepție, prin tocmai divulgarea unui temperament liniștit, senin, lipsit de angoase vizibile, ceea ce nu înseamnă că poetul nu are o atitudine critică (drastică?!) față de conglomeratul bulversant al lumii în care viețuiește și în care scrie.
Totul este văzut, descris și interpretat într-o manieră șugubeață, dacă mi se permite o astfel de apreciere deloc academică, cu un verb degajat, marcat de paradoxale dedesubturi, subtile, menite a induce în vers o lecție morală, fără vreo morgă didactică neprietenoasă. Ba dimpotrivă. E o poezie cenzurat-sentimentală, chiar melancolică, marcată de o delicată, discretă ironie, autoironie, ca într-un joc de false teribilisme:
„Cum am ajuns/ pe insula fericiților/ nimic nu-mi dădea dreptul/ să calc măcar pe țărm// aici apele sunt limpezi/ cum e cristalul/ până și norii par pictați/ de o mână cerească/ nu e nimic să îți tulbure pacea/ nici măcar un țânțar/ și fiarele sălbatice/ sunt mai blânde și se lasă/ mai ușor mângâiate/ decât orice pisică din lume// au trecut zile după zile/ fără ca nimic/ să mă supere/ să mă rănească sau doar/ să mă zgârie/ aș fi vrut să văd măcar un om/ căruia să-i spun/ cât de frumos e totul să îi/ povestesc bucuria perfecțiunii/ să ne arătăm unul altuia marea// și au trecut apoi săptămâni luni/ și am început să mă rog/ deși nu știam cum e să spun rugăciuni/ să pot arăta cuiva/ fie și unui câine/ cerul senin de zi și stelele minunate/ în nopțile răcăroase// până când într-o dimineață/ o voce plictisită mi-a strigat/ de undeva ce tot vrei/ nu știi că astea sunt regulile/ pe insula pedepsiților/ pe ostrovul nefericirii” (insula fericiților).
Cu seninătate aproape nefirească, Horia Gârbea contemplă realitățile ambiente, descoperind în orice faptă, în orice întâmplare, ca să nu mai vorbesc de revelația semnificațiilor diurnului banal, poezia existentă, aflată în intimitatea organică a lumii. În acest mod de a trăi, de a crea, poezia trebuie considerat demersul său liric.
Atitudinea e moralizatoare; micul univers, ca și cel mare, este decantat cu plăcerea descripției, într-o construcție cvasi-naratologică trimițând la subtextualitatea fabulei:
„vecina mea de la etajul trei/ are un câine/ din fericire locuiește la scara B/ eu la scara A nu aud câinele/ care latră noaptea// vecina mea pleacă noaptea/ de acasă și câinele/ latră singur de dorul ei/ știu asta de la grupul de discuții/ unde vecinii de la B trimit mesaje/ exasperați de lătrat/ toată lumea o cunoaște/ pe vecina de la etajul trei/ și câinele ei sfâșiat de dor// aș vrea s-o cunosc și eu/ pe vecina de la etajul trei/ sau măcar pe câinele ei/ față de care am o simpatie profundă/ și pentru stăpâna lui/ am înțelegere știu/ că trebuie să plece noaptea de-acasă/ că are dreptul la viața ei unică/ așa cum și câinele/ are dreptul să o adore și să plângă” (vecina de la scara B).
Sentimentalismul de acest tip, oarecum persiflant, marchează poezia lui Horia Gârbea din acest volum, chiar și atunci, sau mai ales atunci, când se preface a fi galant în intenția sa de a dărui celorlalți poeticul său demers:
„Am inventat o mașinărie/ cu gândul să ți-o dăruiesc ție/ Și, cât de iute, pe unde ești,/ Să înveți să o folosești./ Unii spun că neapărat/ Ar fi o mașină pentru zburat/ Iar alții, văzând cum apare,/ Cred că plutește pe mare./ Câțiva însă, mai meșteri,// Spun că e bună pe munți și în peșteri.// Desigur,/ poate pluti ori să zboare,/ Dar astea sunt puteri secundare./ Eu am vrut, în tot ce-am lucrat,/ Să fac o mașină pentru visat./ Să intri în ea și-orice lucru dorești/ Să-ți apară în vis, să-l privești./ Următorul pas e, vezi bine,/ Să ai ce visezi lângă tine./ Să nu mai fie doar vis,/ Și să-l păstrezi, cum ți-am zis.// Rămâne doar întrebarea/ Câți ani îmi va lua proiectarea/ Și dacă voi putea s-o termin/ În timpul rămas, cam puțin” (Mașinăria).
Discursul, lesne se poate identifica, este mucalit arghezian. Fără însă incisivitatea acestuia, pentru că Horia Gârbea este din fire un contemplativ de lumi mai aparte, de unde și grotescul bonom din prozo-poemele sale:
„Trece căruța cu morții de ciumă o ia pe uliță-n jos/ vecinii se adună și pretind fiecare că mortul lor e/ cel mai frumos unii se mai îndură de cioclii și le/ dau vin ații îi înjură și le strigă să bea mai puțin/ îmi place căruța aia hodorogită din lemne ținute greu/ împreună de o tablă îndelung ruginită prinsă în/ cuie cu o ladă pe care stă căruțașul și cu roțile/ șuie bătută de ploi fără vreun coviltir gata să se/ destrame înainte de cimitir îmi plac osiile niciodată/ vopsite și mirosul de hoituri nespovedite” ș.a.m.d. (căruța).
Atent, pasionat a-și defini menirea scriitoricească / poetică, Horia Gârbea își urmează cu strășnicie propriul îndemn: „descrie ce vezi”, ceea ce și face cu plăcerea de a se rosti mereu pe sine: „să îți scrii singur o poezie”, pentru că, adaugă cu aceeași detașare ironică: „e mult mai ușor/ decât să îți zugrăvești singur casa” (îmi zugrăvesc singur casa).
Discursul e confesiv, de cele mai multe ori poetul comentându-se pe sine în versuri cu conținut paremiologic („În casă de spânzurat/ De funie nu vom vorbi/ În casă de hoți/ De pușcărie nu pomeni// De vizitezi un înger/ Să nu-i spui de draci/ Și-n colibă de greier/ Despre furnică să taci” ș.a.m.d. – Politețe), dar toate acestea nu fac altceva decât să adauge nuanțe de realism poetizărilor parabolice, ale reflexiei sale asupra lumii:
„tot mai multe stele verzi tot mai mulți cai verzi/ pe toți pereții care înconjoară gloria lumii dar/ verde e și iarba verzi sunt și ochii copiilor care/ primesc indiferenți ciocolată și o ronțăie indiferenți/ așa cum caii pasc iarba nu are cine să o cosească/ doamna cu coasa a primit alte misiuni tot mai/ multe stele moarte și doar lumina lor aflată pe/ drum le mai ține la vedere tot mai mulți cai morți/ și potcoavele lor se aud pe caldarâmuri imaginare/ pentru ce ai plecat/ am pornit în căutarea îngerului” (călătoria).
Lirica de coloratură neoclasică, pe care o cultivă Horia Gârbea, e și ea parte a scriiturii postmoderniste, aflată încă în modă la noi, dar originalitatea metaforică a expresiei practicate o individualizează, o personalizează cu prisosință.