Documentele păstrate în arhive pot să readucă în prim-plan persoane demult uitate, relevând configurația mentală a unei epoci, mecanismele juridice și dinamica internă a comunităților. Detaliile care transpar din vechile procese-verbale ale orașului Cluj permit reconstituirea unor personaje de o remarcabilă expresivitate, ale căror destine și contradicții morale ar putea oricând inspira un roman. În numerele recente ale revistei Steaua au fost publicate actele celor mai vechi procese de vrăjitorie păstrate în arhivele Clujului. Aceste documente atestă că, în primele luni ale anului 1565, patru femei – Prisca Kőmíves, Clara Botzi, Gerdrud Zeybert și Rusa – au fost anchetate și condamnate la moarte prin ardere pe rug.
Numele croitorului Peter Gruz, cetățean al Clujului, revine constant în actele acestor procese. El a avut un rol central: a condus interogatoriul sub tortură al Priscei Kőmíves, în urma căruia au fost smulse denunțuri împotriva altor femei acuzate de practici magice, devenind astfel inițiatorul direct al acestor persecuții. Tot el a fost acuzatorul principal în procesele Clarei Botzi și al Rusei.
Pentru istoricul mentalităților sau pentru scriitorul interesat de un personaj cu ancoră documentară, figura lui Peter Gruz oferă un material de reflecție generos. El întruchipează una dintre cele mai tulburătoare forme ale răutății umane – amestec de fanatism, frustrare și dorință de afirmare. Ce resorturi interioare ori motivații morale ori sociale pot explica zelul cu care acest om a vânat femei lipsite de apărare, asupra cărora se proiectau spaimele și obsesiile colective ale epocii? Figura istorică a lui Peter Gruz a fost remarcată la începutul secolului al XX-lea de istoricul András Komáromy, primul cercetător al proceselor de vrăjitorie din Cluj. În a doua jumătate a aceluiași secol András Kiss, erudit istoric și excelent cunoscător al arhivelor vechi ale orașului, a completat acest portret prin noi informații privind viața și activitatea sa. În monumentala Istorie a Clujului, publicată în 1888 de Elek Jakab, se regăsesc, de asemenea, detalii prețioase despre acest personaj care, prin consecvența și violența faptelor sale, reflectă tensiunile religioase, sociale și etnice ale Clujului din a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
Peter Gruz a murit, cel mai probabil, în anul 1590, la o vârstă înaintată pentru acea epocă – de peste șaptezeci de ani. În 1591 a fost amintită doar văduva sa, care locuia împreună cu fiul lor într-o casă atât de modestă, încât plătea doar un impozit minimal. Rezultă că Peter Gruz se născuse în preajma anului 1520. Viața lui s-a desfășurat într-una dintre cele mai frământate perioade din istoria Transilvaniei și a Europei – o epocă fascinantă pentru cel care o cercetează, dar grea și primejdioasă pentru cei care au trăit-o. A fost una dintre acele vremuri atât de „interesante”, încât, parafrazând ironia amară a vechiului proverb, e bine că Dumnezeu ne-a cruțat de amărăciunea de a le fi trăit. De-a lungul vieții sale, Peter Gruz a fost martor – și într-o anumită măsură participant – la marile transformări aduse de Reforma religioasă, proces care a zdruncinat din temelii ordinea spirituală și instituțională a Clujului. În acele decenii, orașul s-a transformat într-un veritabil laborator confesional al Europei Centrale, unde s-au succedat și s-au confruntat reformele luterană, calvină și, în cele din urmă, unitariană, articulată pe plan local de teologul Francisc David. Această efervescență religioasă a culminat cu legea adoptată de Dieta de la Turda din 1568, care a consfințit, pentru prima dată în Europa, libertatea de conștiință și a garantat că niciun ardelean nu va fi persecutat pentru credința sa.
În paralel, Clujul a fost marcat de profunde transformări etnice și sociale, determinate de stabilirea refugiaților proveniți din regiunile Ungariei aflate sub ocupație otomană și de tensiunile persistente dintre comunitățile maghiară și săsească. Aceste conflicte, care au alimentat vreme îndelungată neîncrederea și resentimentul, aveau să fie aplanate tot în 1568, prin judecata principelui Ioan Sigismund – un act menit să restabilească echilibrul civic, etnic și confesional al orașului.
În acest context de instabilitate doctrinară, rivalități etnice și neliniște socială, se conturează figura lui Peter Gruz. Prima mențiune documentară despre el datează din 1562, când apare ca pârât într-un proces de calomnie. Deși natura conflictului nu este cunoscută, faptul că Gruz a fost înculpatul sugerează o fire impulsivă, certăreață, predispusă la confruntare.
La scurt timp, el se implică într-un incident cu implicații mai profunde, care avea să-i aducă expulzarea din oraș. Într-o perioadă în care funcția de jude prim al orașului era ocupată, prin rotație, de reprezentanți ai comunităților maghiare și săsești, în anul în care funcția era purtată de Stephan Barát alias Münnich, din partea sașilor, Gruz – el însuși maghiar – a insultat și defăimat public comunitatea săsească. Ca urmare, judele l-a alungat din oraș și l-a deposedat de statutul de cetățean. În februarie 1563, fiul său, István Gruz, a întreprins demersuri pentru recuperarea bunurilor imobile paterne, menționându-l în acte drept „fost cetățean al Clujului”. Revenit ulterior în oraș, Peter Gruz provoacă un nou scandal: îl insultă pe Emerich Gellyen alias Bogner, jude prim al Clujului, tot din partea sașilor, pe care îl acuză de trădare. Incidentul a amplificat tensiunile deja existente între cele două comunități dominante ale orașului.
Un episod definitoriu în biografia lui Peter Gruz îl constituie procesul de divorț, desfășurat pe parcursul mai multor ani. Se subînțelege că, la naștere – fiind înaintea Reformei –, atât Peter, cât și soția sa, Julia, erau de confesiune romano-catolică, religie care nu admitea divorțul decât în circumstanțe cu totul excepționale.
Odată cu trecerea anilor, relația conjugală a celor doi s-a deteriorat. În acest interval, Reforma religioasă a triumfat la Cluj, aducând la putere protestantismul, care admitea despărțirea conjugală cu mai multă ușurință. Convertiți la noua credință, soții Gruz au obținut aprobarea divorțului din partea superintendentului protestant al orașului.
Ulterior, Peter Gruz își schimbă poziția: s-a declarat reconvertit la catolicism și susținea că, potrivit dogmei romane, divorțul său nu putea fi considerat valid. Această convertire marchează începutul unei spirale de violență conjugală și de conflicte publice.
Procesul, ajuns în fața cancelarului Mihály Csáky, la curtea princiară din Alba Iulia, a degenerat într-o confruntare dură, în care soții și-au aruncat reciproc insulte. Cuvintele de ocară ale Juliei Gruz, consemnate cu minuțiozitate în actele procesului, sunt adevărate relicve lingvistice ale violenței verbale din maghiara secolului al XVI-lea. Reproducerea lor nu are scop senzațional, ci documentar: ele sugerează o origine socială infamă a soțului. Julia afirma despre mama lui Peter Gruz că „mă-ta a fost bestie de curvă vestită și bețivă”, iar despre el că este „fiu de bestie de curvă, din neam de la stâlpul infamiei, fiu de curvă osândită”, „un mincinos, om lipsit de evlavie, răufăcător, care orice spune, numai minciuni rostește, ca un țigan răufăcător”.
Aceste injurii, dincolo de violența lor, evocă imaginea unei mame stigmatizate public și lasă să întrevadă originea rușinoasă a lui Peter Gruz, provenit dintr-o familie marcată de infamie, dintr-un „neam de la stâlpul infamiei”. În societatea urbană a secolului al XVI-lea, o asemenea descendență echivala cu o condamnare socială: copiii părinților condamnați pentru desfrâu sau vrăjitorie nu erau primiți în bresle și nu puteau ocupa funcții publice.
O asemenea origine rușinoasă ar putea explica resentimentul social profund care i-a modelat personalitatea lui Peter Gruz. Frustrat de excluderea sa din structurile civice, el pare să fi transformat rușinea ereditară în ură activă, canalizată împotriva femeilor – țapi ispășitori ai propriei sale damnări sociale.
În timpul procesului de divorț, Peter Gruz și-a acuzat soția de pruncucidere voită, susținând că pierduse sarcina din răzbunare împotriva lui, spălând singură o vană de rufe, deși el îi angajase o servitoare. Julia a replicat: „Nu eu sunt ucigașa, ci tu”, atribuind pierderea sarcinii brutalității și violenței conjugale exercitate de soțul ei.
Mărturiile procesului confirmă o atmosferă de ură domestică extremă. Una dintre depoziții consemnează că Peter Gruz își insulta copiii numindu-i „bastarzi ai femeii cu suflet de bestie” și își acuza soția și soacra că ar fi „ființe malefice ale nopții” [nocticoracem], adică vrăjitoare.
Această asociere dintre femeie, vinovăție și forță malefică explică rolul său de acuzator în procesele de vrăjitorie. În imaginarul lui Peter Gruz, femeia vinovată devine dublura simbolică a mamei infame și a soției „păcătoase”, purtând stigmatul rușinii și al umilinței personale. Persecutarea femeilor acuzate de vrăjitorie capătă astfel sensul unei răzbunări simbolice – o încercare de a-și exorciza propria traumă genealogică prin pedepsirea publică a celorlalte.
În urma reconvertirii lui la catolicism, divorțul a fost declarat nul, iar Peter și Julia Gruz au rămas căsătoriți până la sfârșitul vieții.
Obținând această victorie morală prin apartenența sa reînnoită la catolicism, Peter Gruz pare să-și fi radicalizat poziția confesională, un gest care, în contextul Clujului anilor 1560-1570, echivala cu o sinucidere socială. A te declara catolic însemna a te expune oprobiului public. În 1573, într-o ceartă izbucnită într-o cârciumă, Gruz afirma public că „credința de dinainte a fost mai bună decât cea de acum” – adică cea catolică era superioară celei protestante sau unitariene –, iar cu alt prilej l-a insultat pe preotul unitarian al orașului, care nu era altul decât renumitul teolog reformator Francisc David. Gravitatea acestor gesturi se înțelege dacă ținem seama că, la acea vreme, la Cluj nu era posibil să fie celebrată liturghie catolică, iar puținii credincioși fideli „vechii credințe” se adunau în taină14 printre zidurile lăsate în paragină ale fostului claustru franciscan din strada Lupilor (astăzi strada Kogălniceanu). Dar asemenea adunări nu puteau scăpa ochilor vigilenți ai „cetățenilor de bine”. În septembrie 1577, aceștia au denunțat reluarea slujbelor catolice „în biserica clastrului, unde, pe zi ce trece, prind putere practicile idolatre” din care „se pot naște tulburări și primejdii viitoare, dar și stârnirea mâniei lui Dumnezeu”.
În anul 1575, Peter Gruz și alți doi cetățeni clujeni, Antal Márkus și Antal Gergely, au adresat un memoriu principelui Ștefan Báthory, de confesiune catolică, solicitând trimiterea la Cluj a unui „preot credincios vechii credințe”, adică un preot catolic. În orașul dominat de protestanți, petiția a provocat o adevărată furtună politică. În februarie aceluiași an, consiliul orășenesc a dezbătut cazul în prezența semnatarilor. Intimidați de autorități, cei doi tovarăși ai lui Gruz au recunoscut că inițiativa aparținuse croitorului și s-au dezis public de el. Rămas izolat, Peter Gruz a fost nevoit să-și retragă cererea. În urma discuțiilor, consiliul orașului Cluj a trimis o solie la principe pentru a-l avertiza că „dorința lui Peter Gruz s-a născut dintr-o profundă tulburare sufletească”, și pentru a-l ruga „să nu dea curs cererilor unor oameni cu judecată nestatornică, a căror doleanțe necugetate ar putea primejdui pacea orașului”.
Principele Ștefan Báthory, însă, nu a ținut seama de atenționarea magistratului clujean. El conturase deja un amplu plan de refacere a Bisericii Catolice din Transilvania, proiect pe care avea să-l continue fratele său, Cristofor Báthory. Conștient că refacerea Bisericii Romei trebuia începută de la nivelul comunităților de credincioși, principele intenționa ca primă măsură înființarea unei școli catolice, încredințată Ordinului Iezuit.
Este puțin probabil ca aceste planuri ale principelui, ales în mai 1571, să fi putut ajunge la urechile modestului croitor clujean. Mult mai probabil, Peter Gruz a fost – voit sau nu – un instrument al puterii, prin al cărui demers se putea sonda reacția autorităților orășenești și a opiniei publice protestante. Cert este că memoriul redactat de Gruz a anticipat direcția acțiunilor principelui: la sfârșitul anului 1579, primii călugări iezuiți au sosit la Cluj-Mănăștur, unde, la 20 decembrie, au deschis școala catolică ce avea să fie mutată, în 1581, în oraș, în fosta reședință a călugărilor franciscani.
În anii 1582 și 1583, numele lui Peter Gruz apare ca martor în procese de desfrâu. În 1585, bătrânul croitor a fost bătut până la sânge de un concetățean, pentru jigniri aduse lui și mamei sale. A fost ultima mențiune documentară a celui care, de-a lungul vieții, a întruchipat tipul cetățeanului certăreț și neîmpăcat.
Figura lui Peter Gruz se conturează la intersecția dintre istorie și psihologie, între nevroza colectivă a unei epoci și frustrarea personală a unui om exclus. Viața sa, întinsă peste deceniile de convulsii religioase și militare ale secolului al XVI-lea, ilustrează destinul celor care, lipsiți de echilibru și recunoaștere, caută afirmarea prin ură. Acuzator al unor femei vulnerabile, instigator împotriva sașilor, agitator religios și om violent, Gruz întruchipează tipul de om în care frustrarea se convertește în zel moral, iar resentimentul, în credință. Când persecuta femeile acuzate de vrăjitorie, își proiecta asupra lor propria rușine ereditară; când cerea preot catolic într-un oraș protestant, își asuma deliberat rolul celui izgonit. În persoana lui se recunoaște tipul etern al „idiotului util al puterii” – acel individ care, convins că servește adevărul și ordinea, nu face decât să perpetueze violența timpului său. În el se concentrează, simbolic, toate tensiunile Clujului din secolul al XVI-lea: etnice, confesionale și morale.