Într-o perioadă în care la ordinea zilei ar trebui să se afle și chestionarea uzurpării puterilor de influență și contribuție a disciplinelor umaniste în dinamica tehno-capitalist/-științifică ce ne construiește viețile – lectura unei cărți precum Cultura: surprinzătoarele conexiuni și influențe între civilizații, Ed. Trei, 2024, trad. Radu Șorop, aduce un aer proaspăt și un mesaj incitant ce cheamă la implicare pasională spre emularea, interconectarea și conservarea culturilor. Martin Puchner, critic literar și filozof, reușește din nou, la fel cum o demonstrase enciclopedic și în Lumea scrisă. Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația, Ed. Polirom, 2018, trad. Anacaona Mîndrilă Sonetto, să întrețeasă o poveste plurală și globală a omului, ființă creatoare de cultură. Reconstrucția epocilor făuritoare de medii și rezoluții catalizatoare e academic granulată în scrierea profesorului de la Harvard și se conjugă palpitant cu analize filologice ale unor cărți/documente/urme ce au edificat paradigme. Sigur că specializarea sa în modernism transpare în capitole extinse precum Un marinar portughez scrie o epopee globală sau George Eliot promovează știința trecutului. Nici propensiunea pentru arta teatrală nu lipsește în combo – căci chiar ultimul capitol (Drama independenței nigeriene) oferă o analiză post-colonială a unor părți din creația teatrală a unui Sud mai întotdeauna ignorat. În orice caz – cadrul propus de Puchner reușește să fascineze, distilând fotogramele epocilor culturii cu scenografii conective, eroi valabili și narațiuni pe măsură. De la artiștii peșterii Chauvet până la fenomenul global K-Pop, autorul regizează dramele și inovațiile, grefările și abnegațiile ce au împins în timp dezvoltarea sferei expresive umane: „Volumul de față nu este un elogiu adus marilor cărți, nici o pledoarie în favoarea canonului occidental: Aceste pagini scot în evidență o viziune mai dezordonată asupra culturii și, aș spune eu, mai interesantă; este una a influențelor provenind din locuri îndepărtate unul de altul, reunite prin contacte; este una a inovației inspirate de tradiții distruse și reasemblate din fragmente recuperate. Din opera acestor creatori se conturează o nouă poveste a culturii, una a angajamentului dincolo de barierele timpului și spațiului, a conexiunilor surprinzătoare și a influențelor subterane. Nu este întotdeauna o poveste frumoasă și nu ar trebui să fie prezentată ca atare, dar este singura pe care o avem: istoria oamenilor ca specie producătoare de cultură. Este povestea noastră.” (p. 10)
Cultura nu ține de forme de proprietate, ne sugerează configurările și personajele instanțiate de autor – din contră, interacțiunile multiple și schimburile, preluările între culturi sunt cele ce edifică mai trainic lumea și istoria. De-a lungul traseelor întortocheate ce acoperă milenii și confluențe regionale, constatăm, sugerează M. P., că oamenii obișnuiesc să transmită și să recompună abilități de creare de sens, acel know-why, distins de know-how-ul tehno-științific, atât de evaziv incubat de științele umaniste și de literatură în sens larg. Instituții care păstrează, instituții care durează, medii și tehnologii care conservă – toate aceste zone sunt tematizate în lucrarea de față. Grija specială pentru procesul de transmitere și reconstrucție (în artă, istorie și alte discipline) se relaționează în dezvoltările lui Puchner cu o reflecție profundă despre ceea ce poate dura, despre ceea ce persistă sau este reciclat: „Această carte spune povestea culturii axându-se pe interacțiunea dintre depozitare, pierdere și recuperare, ceea ce înseamnă că se va concentra pe locurile și instituțiile speciale de creare a semnificațiilor, de la primele urme lăsate de oameni în locuri precum peștera Chauvet și până la spațiile culturale create de om, cum ar fi piramidele egiptene și teatrele grecești, mănăstirile budiste și creștine, orașul insular Tenochtitlan (Mexic), acele studioli italiene și saloanele din Paris, precum și colecțiile, camerele de curiozități și muzeele pe care le putem vizita astăzi când jinduim după trecut. Toate au servit ca instituții în care arta și cunoștințele umaniste au fost produse, păstrate, modificate și transmise generației următoare.” (p. 19)
Un lot cu adevărat special sunt și eroii selectați aici să simuleze acte saturate de sensul contextelor prezentate. Să enumerăm câțiva: Nefertiti și Platon, regele Aśoka, pelerinul chinez budist Xuanzang, doamna de onoare Sei Shōnagon sau Luís de Camões. Aceștia și alții împing mai departe și grefează adresări în dialogul cu cei ce vor veni. Deciziile și insistențele lor, aflate adesea în nedreptate, ajung să transmită totuși idei percutante pentru cunoașterea de sine a omului: „Fiecare generație trebuie să se descurce prin încâlcita țesătură de creație și distrugere pe care o creează contactul cultural. Privind retrospectiv, mare parte din cultură presupune discontinuitate, neînțelegeri și interpretări greșite, împrumuturi și furturi, pe măsură ce trecutul este scos la lumină, luat și folosit în scopuri noi.” (p. 69)
Una dintre premisele fundamentale ale studiului e formulată încă din introducerea ce realizează un plonjeu de 35.000 de ani, cu o analiză a semnificațiilor și a straturilor artei rupestre din peștera Chauvet – vadul procesului evolutiv al culturii (limbaj & alte tehnici) devine central și decisiv pentru formarea omului și pentru capacitatea lui de a transmite informații și abilități de la o generație la alta: „Oamenii mergeau în peșteri precum Chauvet pentru a-și crea propria versiune a realității și a conferi un sens vieții din lumea de afară, cu lupta ei permanentă împotriva prădătorilor înfățișați și ei pe pereți. Ceea ce îi atrăgea pe acești oameni la peșteră nu era speranța de a-și îmbunătăți know-how-ul. Era ceva ce răspundea întrebărilor fundamentale legate de existența lor: de ce se aflau pe acest pământ; de ce se aflau într-o relație specială cu alte animale; întrebări despre naștere și moarte, origini și sfârșituri; și de ce aveau capacitatea și resimțeau nevoia de a-și înțelege relația cu universul. Peștera era un loc în care omul dădea sens vieții sale. Nu era vorba de know-how, ci de ceea ce s-ar putea numi know-why.” (p. 14). Istoria culturii, așa cum este repovestită de Puchner aici, înseamnă și o conservare, în ipostaze aflate mereu în transformare, a acestei pulsații originare a nevoii de sens și a interogației asupra relației omului cu universul.
Întrețeserea culturii prin tensiuni și contacte este urmărită de filozof și în capitolele secvente unde ne familiarizăm cu gesturi radicale, precum respingerea trecutului la Nefertiti sau inventarea lui de către Platon în Timaios. Mai încolo – regele budist Aśoka exemplifică adaptarea inteligentă, utilizând tehnologia grecească de scriere pentru a-și trimite mesajul în viitor, arătând că esențială este utilizarea și nu doar originea.
În ciclul pierderilor și recuperărilor, autorul analizează modul surprinzător în care romanii, de exemplu, preiau și reinventează (prin literatura lui Livius Andronicus, Terențiu, Plaut sau Vergiliu) cultura grecească, caz în care civilizația învingătoare își grefează identitatea pe o cultură înfrântă. De cealaltă parte, Confucius și confucianismul realizează o meritocrație literară bazată pe venerarea unui trecut idealizat. Povestea pelerinului Xuanzang este una ce îmbină venerarea unui trecut mitic cu atracția credinciosului înspre „originile îndepărtate ale unui import”. În capitole precum Un pelerin budist în căutare de urme străvechi sau Cartea pernei și câteva capcane ale diplomației culturale este explorat domeniul mobilității culturale, cât și felul în care ideile traversează continente, sunt reinterpretate și finalmente devin instrumente ale noilor identități.
În alt capitol, Puchner ajunge să reconstituie fabuloasa scenografie culturală emulată de deciziile califului al-Ma’mūn: „Bagdadul și-a sporit cunoașterea, traducând și stocând învățături din diverse culturi în centrul său de putere, indiferent de unde provenea această cunoaștere. Propunându-și să dobândească cunoaștere din locuri îndepărtate, cărturarii din Bagdad urmau o celebră afirmație atribuită profetului Mahomed: «Căutați cunoașterea, chiar de-ar fi (tocmai) din China, căci căutarea cunoașterii e datoria sfântă a oricărui musulman». Casa Înțelepciunii din Bagdad a preluat sarcina de a conserva lumea clasică într-o perioadă când Imperiul Roman de Răsărit părea să o abandoneze.”
De la renașterea carolingiană la mănăstirile benedictine și mai departe în fotograme ale modernității, cartea arată cum instituțiile culturale devin noduri ale memoriei vii. Cu talentul său de a extrage narațiunile exemplare ale conectivității, M. P. devine un hermeneut strălucit în configurarea evenimentelor și discursurilor determinate în procesul singular-universal de generare de cultură: „Fiecare text sau obiect menționat în această carte a supraviețuit sfidând o probabilitate copleșitoare de a fi distrus, și nu doar din cauza dezastrelor naturale, ci și a sabotajelor deliberate. Au supraviețuit în ciuda faptului că erau în dezacord cu societățile care le-au descoperit și le-au conservat. În toate aceste cazuri, obiectele și practicile culturale au supraviețuit chiar dacă puteau fi înțelese ca amenințări la adresa celor care le asigurau supraviețuirea. Fără îndoială, acele obiecte contestau orice pretenție de puritate culturală. Iar și iar, istoria culturală demonstrează că puriștii și puritanii, cei captivați de ideea de virtute imaculată, sunt indivizii implicați, cel mai probabil, în acte de distrugere culturală.” (p. 291)