Sinodul/ Conciliul de la Niceea (azi Iznic, în Turcia) s-a ținut la o jumătate de secol după retragerea aureliană, adică după părăsirea Daciei nord-dunărene de către autoritățile romane, în timpul împăratului Aurelian (270-275). Astfel, organizarea vieții bisericești creștine în fosta Dacie Traiană nu a putut urma în totalitate, în mod canonic, modelul din Imperiu, deși, după „Edictul” (de fapt o scrisoare, o declarație imperială) de la Milano (313 d. Hr.), misionarii au trecut nestingheriți la nord de Dunăre, unde și-au desfășurat opera cu ajutorul creștinilor deja existenți. Însă anumite părți ale Daciei traiane și provinciile de la sud de Dunăre (din care făcea parte și Scythia Minor/ Dobrogea) – locuite, între alții, de traci și de daco-geți – au rămas între hotarele romane și după anii 300, în ciuda asalturilor tot mai frecvente ale populațiilor migratoare. Astfel, românii s-au creștinat în mare parte prin strămoșii lor daco-romani, treptat, din om în om, de jos în sus, timp de câteva secole, fără intervenția vreunui conducător al lor botezat în mod exemplar, cum s-a întâmplat la toate popoarele din jurul lor.
Primii atacatori (veniți inițial pentru „jaf și pradă”) au fost goții, ajunși în fosta Dacie Traiană pe la începutul secolului al IV-lea. Nu numai migratorii amenințau viața liniștită a oamenilor trecuți la creștinism, ci și autoritățile interne ale Imperiului Roman. Migratorii au pătruns adesea și la sud de Dunărea de Jos, în Imperiu, tulburând viața oamenilor de aici. Scythia Minor era o asemenea regiune frământată, în care creștinismul câștigase teren și în care se organizaseră scaune episcopale în cadrul Imperiului Roman. Între acestea, Tomisul (azi Constanța) ocupa un loc important. Cândva, între 319-324, în timpul persecuției contra creștinilor ordonate de împăratul Licinius, episcopul de Tomis a murit ca martir. Astfel, la momentul desfășurării Sinodului I Ecumenic de la Niceea, scaunul episcopal al Tomisului era (cel mai probabil) vacant. Prin urmare, în ciuda unor opinii contrare, prezența episcopului Scythiei Minor la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, nu poate fi susținută prin dovezi certe. Totuși, Gelasius din Cyzic – scriitor creștin din secolul al V-lea – consemnează faptul că, după adoptarea hotărârilor lor, sinodalii, la inițiativa împăratului Constantin cel Mare, au făcut cunoscute peste tot aceste decizii. Astfel, ei au desemnat din rândul celor care au subscris credinței niceene pe unii „bărbați sfinți și apostolici”, prin intermediul cărora au fost trimise scrisori de aducere la cunoștință despre cele stabilite de sinod ad omnes sanctas sub coelo Dei ecclesias („la toate bisericile sfinte de sub cerul lui Dumnmezeu”). Astfel de scrisori a trimis „Alexandru, episcop de Thessalonic”, cu ajutorul unor emisari aflați în subordinea sa, Bisericilor din prima și a doua Macedonie, din Grecia și din toată Europa, din cele două Scythii și mai apoi tuturor celor din Illyricum, din Thesalia și Achaia. Textul scrisorilor a fost făcut ori supervizat chiar de către împăratul Constantin, acestea fiind adresate tuturor episcopilor, participanți și neparticipanți la sinod, pentru a avea ca mărturie scrisă deciziile adunării și pentru a le pune grabnic în aplicare. Prin urmare, este sigur că episcopul Scythiei Minor (mai probabil vicarul lui) de la Tomis a primit hotărârile sinodului imediat după desfășurarea lucrărilor. De altfel, există mărturii că aceste hotărâri au fost respectate încă din secolul al IV-lea de către creștinii din provincia Scythia Minor: episcopul Bretanion (368-369), cel dintâi episcop tomitan atestat documentar după anul 325 (și după moartea menționatului episcop martir), s-a opus încercării împăratului Valens de a impune arianismul în Tomis și, împreună cu păstoriții săi, l-a părăsit pe împărat și suita acestuia în biserică în timpul Sfintei Liturghii, pe care a continuat-o într-o altă biserică. Din Scythia Minor (Dobrogea) provin sfinții Ioan Casian și Dionisie Exiguus. Ioannis Cassianus sau Kassianos (născut în circa 360 și mort în 435, la Marsilia) a fost unul dintre reprezentanții cei mai de seamă ai literaturii și monahismului creștin din secolele al IV-lea și al V-lea, fiind cinstit ca sfânt părinte al Bisericii. Dionisie Exiguus/ Dionisie cel Mic sau, mai degrabă, cel Smerit (născut în circa 470 și mort în circa 545, la Roma), a făcut Papei propunerea numărării anilor începând cu anul nașterii lui Isus Hristos, sistem de numărare utilizat și acum atât în calendarul iulian, cât și în calendarul gregorian. Este și el sfânt, deopotrivă în calendarul roman și în cel ortodox român.
Organizarea vieții bisericești la nord de Dunăre în primele secole ale Evului Mediu, în condițiile nesiguranței vieții și ale existenței unor formațiuni politice mărunte și slabe, a rămas la nivelul unui creștinism popular, cu structuri adesea necanonice, cu preoți puțini și cu episcopi itineranți (horepiscopi). Cu timpul, lucrurile s-au stabilizat, iar Biserica românilor s-a organizat după modelul bulgar, cu limba de cult slavona (devenită și ea limbă sacră recunoscută, alături de greacă și latină). La câteva decenii după formarea statului unitar Țara Românească, vechea episcopie locală la Argeș (capitala voievodului) este ridicată (în 1359) la rang de mitropolie prin mutarea aici a mitropolitului Iachintos de Vicina (localitate de lângă Dunăre, în fosta Scythie Minor, alias Dobrogea). Noul scaun mitropolitan este recunoscut oficial de către Marea Biserică de la Constantinopol, acest statut marcând și independența politică a voivodatului Țării Românești. Astfel, românii au fost singurul popor romanic de altă credință decât cea catolică, singurul oblăduit bisericește de Noua Romă și singurul cu altă limbă cultă decât latina în Evul Mediu.
După organizarea cancelariei princiare (tot în secolul al XIV-lea), domnii au început să emită documente cu însemnele puterii lor suverane. Firește, aceste documente erau redactate în slavonă, după modelul vechi bizantin și cu tot tipicul necesar. Astfel, oricare document de acest fel cuprindea, din punct de vedere diplomatic, ca și documentele în latină, trei părți: protocol (protocol inițial), context (text) și eschatolog (protocol final). Această structură exista încă de la romani. În partea actelor numită context, una dintre cele șase subdiviziuni componente, așezată spre final, se cheamă sancțiune (sanctio, poena materialis/ poena pecuniae și poena spiritualis). Sancțiunea este una dintre formele care asigurau executarea stipulațiilor actului. Formula cuprinde făgăduiala răsplății pentru cel care va respecta obiectul actului, dar și amenințări și chiar pedepse în caz de nerespectare. Aceste amenințări și pedepse pot fi de două feluri, anume de ordin spiritual (dumnezeiesc) și material (pământesc, penal). Cu alte cuvinte, pedeapsa, în eventualitatea nerespectării obiectului actului, are două părți: spirituală și materială. Pedeapsa spirituală este formată din blesteme ale puterii divine (Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul, Duhul Sfânt, Fecioara Maria, sfinți, mucenici, părinți ai Bisericii) și își are originea în formularul bisericesc. Formula reprezintă sancțiunea curentă a sinoadelor (conciliilor) ecumenice, apare în actele patriarhale și papale, de unde trece în diplomele regale apusene, unde, însă, dispare în secolul al XII-lea. Formula se afirmase în dreptul roman ca mijloc de a garanta executarea contractelor și trece în Evul Mediu ca amendă plătită în metal prețios (aur, argint), prezentă până în secolul al XI-lea. În documentele Țării Românești, pedeapsa spirituală apare în toate documentele specifice, încă de la constituirea cancelariei domnești (princiare) a statului unitar, în secolul al XIV-lea.
Primul domn cu o domnie suficient de îndelungată (de 32 de ani) pentru a se putea face anumite analize legate de conținutul sancțiunii este Mircea I cel Bătrân (1386-1418). Din totalul de 29 de documente interne cunoscute și păstrate de la el, 19 conțin formulări ale sancțiunii în care apar (nu concomitent) conciliile/ sinoadele ecumenice, Conciliul/ Sinodul de la Niceea, Iuda, Arie și evreii. În unul dintre cele mai dezvoltate stilionare, cuprins într-un document emis în perioada 1401-1406, se spune: „[…] Să fie de trei ori blestemat de Trei Sute Optsprezece Purtători de Dumnezeu cei de la Nicheia și să fie socotit cu Iuda și cu Arie și cu alți necredincioși evrei care au strigat asupra sângelui Domnului Iisus Hristos zicând: «sângele lui asupra noastră și asupra copiilor noștri», este și va fi in vecii vecilor […]”. Asemenea formulări lipsesc din documentele externe (păstrate) ale lui Mircea I. Nici urmașii săi nu par să fi recurs la acestea în afara teritoriilor direct supuse lor, real sau nominal. Explicația ar putea fi că formulările se aplicau numai în cazul actelor de proprietate, ca o marcă a controlului domniei asupra teritoriului. Cu atât mai interesantă este absența acestor formulări din privilegiile comerciale emise, indiferent de limba lor, de domnii Țării Românești. Ținând seama de atașamentul nețărmurit al omului medieval față de Biserică, aceste mențiuni arată o stare de spirit a elitei religioase, culturale și politice a Țării Românești. Toate blestemele sunt cuprinse în documentele de danie pentru beneficiari bisericești și laici (spirituali și temporali), adică în documente care se referă la posesiuni funciare, la moșii. Faptul arată dorința domniei de a controla în detaliu tot pământul țării și de a nu permite încălcări ale voinței domnului. Cei 318 episcopi participanți la Conciliul Ecumenic Prim de la Niceea din 325 sunt numiți „sfinți părinți”, adică sunt trecuți în bloc în rândul sfinților. Faptul este edificator pentru prestigiul deosebit de care se bucurau hotărârile sinodale din 325 pentru Biserică și pentru domnia Țării Românești.
Sinodul de la Niceea și cele șapte sinoade ecumenice în general sunt prezente și în pictura bisericească din Țările Române. „Expresia adeziunii la dreapta credință formulată de către părinții bisericii în actele sinodale, prezența acestei teme în pronaos derivă din obiceiul de afișare a textelor juridice imperiale în narthexul Marii Biserici din Constantinopol” (Carmen Laura Dumitrescu) . În iconografia pronaosurilor din Țara Românească, această temă se găsește încă din a doua jumătatea a secolului al XIV-lea (1369), la biserica Sfântul Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeș. Apoi, după vreo două decenii, către sfârșitul secolului al XIV-lea (1390-1391), o găsim în pictura pronaosului bisericii mânăstirii Cozia. În continuare, reprezentarea sinoadelor ecumenice se găsește și la monumentele din secolul al XVI-lea: în vechea pictură de la Mănăstirea Argeșului (1526), la Snagov (1563), la Căluiu-Olt (1594) și este posibil să fi fost și la Tismana. Această temă majoră din pronaosurile bisericilor din Țara Românească a trecut și în iconografia pronaosurilor din Moldova, mai ales datorită polemicii împotriva curentelor reformate și în special a ereziilor antitrinitare care puneau în pericol adevărul de credință ortodox. Pronaosul este încăperea în care credinciosul este pregătit pentru a participa la liturghia din naos, fapt pentru care aici sunt amintite principalele etape ale constituirii dogmei creștine. Pronaosurile acestea apar pentru prima oară în Moldova în secolul al XV-lea, în biserica din Bălinești și în cea de la Popăuți. Sinoadele ecumenice prime mai apar la Dobrovăț, la Hârlău, la Probota, la Humor, la Moldovița și la Arbore. În Biserica Sf. Nicolae de la Probota, compoziția Primului Sinod Ecumenic conține un număr mare de personaje, împărțite în trei grupuri, reprezentative pentru eveniment: împăratul și curtea sa, garda imperială și cele două pâlcuri de ierarhi, de o parte și de alta. Prezența credincioșilor este sugerată de zugrav de grupul din dreapta care continuă în afara spațiului compoziției. Atenția este îndreptată spre grupul din centru care îl are în frunte pe împăratul Constantin cel Mare, inițiatorul și conducătorul Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325. În spatele său, el este urmat de dregători și de mai marii curții, de funcționari, dar și de mulțime mare din garda imperială, prin aceasta sugerându-se puterea politică și militară a împăratului. În compozițiile sinoadelor de la Arbore se află întotdeauna, la dreapta împăratului, reprezentantul papei de la Roma, care este înfățișat în veșminte de ierarh și având o coroană sau o mitră pe cap. O altă legătură a Primului Conciliu Ecumenic cu spațiul românesc este Crezul Niceo-Constantinopolitan, elaborat în 325-381. Când în una dintre primele tipărituri românești (Catehismul Românesc, 1544) din secolul al XVI-lea s-a introdus, sub influența Reformei protestante, simbolul apostolic, mulți preoți ortodocși au manifestat reținere, deoarece aceștia erau obișnuiți cu textul Simbolului N i c e o – C o n s t a n t i n o p o l i t a n. Folosirea unui alt simbol al credinței însemna pentru aceștia schimbarea a însăși credinței. Această atitudine a clerului ortodox reiese din scrisoarea preotului Adalbertus Wurmloch din Bistrița, din anul 1546, adresată unui prieten de-al său din Breslau (azi Wroclaw, în Polonia), unde acesta spune: „S-a tradus catehismul în limba română și s-a tipărit la Sibiu (oraș care este metropola noastră, a sașilor din Transilvania), cu litere sârbești (chirilice), care seamănă cu cele grecești. Și mulți dintre preoți prețuiesc această cărticică ca pe ceva sfânt, mulți însă de-a dreptul o disprețuiesc”. De aceea, în curând, Diaconul Coresi a introdus Crezul Niceo-Constantinopolitan în prima sa carte românească tipărită la Brașov în 1559 și numită „Întrebare creștinească”.
Sinodul/ Conciliul de la Niceea a avut o importanță capitală pentru evoluția vieții bisericești și pentru păstrarea tradiției credinței în partea de răsărit a Europei. Sinodul a condamnat doctrina lui Arie (care susținea că Iisus Hristos nu este de aceeași esență cu Dumnezeu Tatăl), a stabilit în mod oficial învățătura trinitară a Bisericii, dogmele creștine esențiale și a formulat prima versiune a Simbolului de credință (extinsă apoi la primul Sinod de la Constantinopol din 381), crezul creștinesc fundamental. Țările Române extracarpatice și românii din Transilvania au făcut parte din lumea „Bizanțului după Bizanț”, au preluat aceste învățături și s-au îngrijit de la un timp de organizarea lor canonică, aflată în legătură cu marile centre religioase ale Răsăritului.