Parcuri
E o ușurare uneori să te gândești la zilele duse,
În special când te uiți la oameni ce strălucesc departe de tine, independent.
Tu îți imaginezi ce se află în spatele imaginii, în viețile lor ascunse.
În fiecare municipiu județean există anumite parcuri, zici că special puse
La intersecția ce te scoate pe centură, ca microbuzul să evite traficul frecvent.
E o ușurare uneori să te gândești la zilele duse.
Fiecare parc de tipul ăsta, în timpul sau în urma verilor hinduse,
Se umple de elevi, mult mai reali ca tine, ce își planifică, probabil, viața de student.
Tu îți imaginezi ce se află în spatele imaginii, în viețile lor ascunse.
Potențialul irosit, norocul de care nu au profitat, șansele distruse
Sau gloria eternă pe care cred c-au dobândit-o: sunt doar un zgomot aferent.
E o ușurare uneori să te gândești la zilele duse.
Pe tine te interesează numai lumile ce sunt excluse
Privirii tale, dar te-ai lovit de scoarța prea reală de ciment.
Tu îți imaginezi ce se află în spatele imaginii, în viețile lor ascunse.
Trecutul n-are sens, poți să profiți până la moarte de amintirile apuse
Cu încântare, să speri că se vor strânge într-un sistem coerent.
E o ușurare uneori să te gândești la zilele duse,
Tu îți imaginezi ce se află în spatele imaginii, în viețile lor ascunse.
Campusul (fragment)
3
dacă te simți vreodată singur,
gândește-te la prietenii noștri din Anglia,
la dimineața când în metroul londonez
i-ai apucat pe amândoi de mână,
strâns de tot. luaseși patru pilluri
care și-au făcut deodată efectul
și patru fulgere au zdrobit cerul.
dacă te simți vreodată singur,
fără prieteni și fără niciun ban,
într-un oraș de provincie, că nu ți-ai dat licența
și ai vrut să iei o pauză de la Capitală
și străzile alea obosite,
de la subsolul fără aer condiționat,
gândește-te la orașul imens din China,
mușuroiul care umilește Bucureștiul
cu un singur cartier.
dacă te simți în general singur,
gândește-te la campusul global
care i-a mâncat pe toți,
unde orice experiență e la fel de validă.
poți să stai ore întregi să te uiți pe pereți
la hărțile de calcar,
pentru că oriunde am fi, simțim un blocaj.
dar suntem mai norocoși decât părinții noștri,
care au prins tranziția din picaj,
suntem tineri și n-avem niciun martiraj.
în schimb tu, tată, ai muncit doișpe ani în Italia
ca acum eu să stau singur pe picioarele mele.
ce gândesc e în mare parte corect,
așa că îți adresez versurile astea
pe care doar tăietura le mai face versuri
și pe care probabil nu le vei citi atent.
încă îmi amintesc cu drag de Ladispoli,
de palmieri și plajele pline de turiști,
dar știu că ție ți-era silă de Adriatică
și portocalii nu se comparau cu livezile de acasă.
munceai la un garaj din Roma,
parcai mașinile altora, mai scumpe
decât renovările pentru casa din Ro,
te antrenai pt Dacia 1300.
dacă te simțeai vreodată singur,
îmi scriai mie pe skype și-mi ziceai
că ai lacrimi în ochi când tastezi.
dar eu nu cred că aș fi fost mai șocat
nici dacă te-aș fi văzut plângând în față.
nu eram emoționat. eram furios
pe comunicarea asta handicapată,
pe clișeele pe care ni le vindem,
care sunt pe bune, dar nu par.
ce înseamnă să-ți fie dor de cineva?
ce înseamnă să fii singur?
să plângi de dorul cuiva și să-i spui?
dar apoi ai venit acasă și tot nu am conectat,
am încercat, dar abia cu maică-mea vorbeam,
curând ne-am prins și am renunțat
și apoi liceul și facultatea s-au întâmplat.