mere crude
dintru-nceput, aceste mere crude
prin care întunericul aude
nu se mai coc, ci cad bolind în spini,
părând că țin în burțile lor ude
nemuritoare și trufașe rude
cu boturi înverzite de venin.
într-o grădină de aproape, frații
mai norocoși încă rămân pe ram,
crezându-se urmașii altei nații,
precum pe vremuri însumi mă credeam,
muind în ură și în imprecații
făptura care mă pândea pe geam.
asta e toată lecția pe care
am învățat-o și apoi am râs,
văzând că-i doar atâta și că doare
și că în lumea asta tot mai mare,
bolnavă de năluci și de oroare,
străine mi-s și cele ce nu mi-s.
durerea i se înfășurase pe spirala ADN
în așa fel încât el, cel puțin, nu mai putea fi
fericit, iar generația de dupa el
putea să fie oricum, dar nu cu mult altfel.
triumfase în eșecurile lui așa cum alții
triumfă în carele lor de război.
un șobolan duce-s spinare crucea
în locul celui care trebuia s-o ducă.
oare tatăl șobolanului știe?
și îl va salva măcar în ultima clipă?
dacă nu, atunci nici șobolani, nici oameni
nu vor fi vreodată mântuiți.
durerea nu are patrie, iar rozătoarele sunt peste tot
și se înfruptă din codul genetic al omului de parcă
trăind cât omul, ar dobândi nemurirea –
și râd în hohote toată noaptea, ca la orice priveghi.
poezia seamănă cu pălinca:
din zece kile de prune, faci un litru de tărie,
din zece pagini scrise, scoți una de poezie
sau poate nici măcar atât.
iar eu atâta mai pot să zic: de boală am scăpat,
dar cu sănătatea o duc tot mai prost.