Adrian Popescu
Stilul minimal
Mi se spune tot mai des,
„scrii prea grav, ca demult,
azi, acum, aici, pretutindeni,
se caută un stil mai lejer,
minimal, ca mobila JISK,
piese suple, pe care le
asamblează cititorii acasă.
Sunt preferate materialele noi,
rigipsul, plasticul, aluminiul, fibrele,
ce cauți tu cu pietrele tale
romanice,
cioplite zile întregi,
udate de rouă?”
„Vrei bifore în loc de termopan? ”
Cine
Cine nu e cu unii, nu înseamnă că e cu alţii,
uneori nu eşti nici cu, nici cu
un încăpăţânat pe care l-ar descăpăţâna
şi unii şi ceilalţi.
Să te balansezi între două lumi,
una în agonie, dar cu un cheag nemuritor,
alta pe cale de a stăpâni totul,
urând pe oricine vorbește
despre sîmburii nemuririi.
Profeții politici ne avertizează
Lumea a căzut
din lac în puţ,
lacul era cam mâlos,
puţul e acum cam îngust,
ochii noştri privesc stelele limpezi,
luna, soarele răsărind din mare,
tot dintr-un fel de strâmtă chilie,
dar ce limpezime-i deasupra.
Bine că am şi eu unde-mi pune piciorul
foarte prudent, pe cărare,
la dreapta-s minele unora,
la stânga capcanele altora,
eu, între, printre, dar spre,
atent să nu-mi prindă glezna
cele două roţi dinţate
ale generaţiilor,
care se-nvârt în sens contrar
De ales, am ales, o spun
când e cazul,
cred că paradisul pot fi ceilalți.
Frații noștri, poeții
Poetul de-atunci era amoral,
după judecata semenilor săi,
bea excesiv, fredona cântece
interzise, se plimba prin cimitire,
câțiva erau fustangii, alții clowni.
Se purtau toți extrem de atenți
unii cu alții, ca soldații pe front,
știind că oricând pot muri și, da,
nu-și mai pot cere iertare. Aveau
o solidaritate de nobili scăpătați.
Poetul de azi bea mult mai puţin,
e doctor în spitalul amorului liber,
citește în pub-uri de pe telefon,
a devenit expert în politici literare,
detestă orice regulă orice sistem.
Praful şi cenușa, un soi de cocleală,
se simte în disperarea lui veselă,
zgură digitală, scânteile vechilor cărți,
extrage miere din florile neantului,
eumenidele îl însoțesc, răzbunătoare.
Sunt frații noștri, oricum, și unul şi celălalt.
De-a lungul unui lac
De-a lungul unui lac din Bavaria,
am mers împăcat şi senin,
dimineaţa era rece, geometrică aria,
eram viu şi nu mă simţeam străin.
Cu mine doar puţinii mei prieteni,
Uxor et filio, mirosul de cetini.
Apoi am trecut într-o altă ţară.
poate-n alt timp, mai strălucitor,
viaţa era aici mai vie,
landul se terminase, era seară,
o şură cu fân, un hambar, un rustic Apolo
am mai apucat să văd.
Am trecut printr-un tunel.
Apoi, fără veste, am mai trecut un deal,
şi-am zărit, la dreapta mea, ninsele creste,
şi m-am trezit printre muşcate mărunte,
obloane se deschideau din poveste,
fânul mirosea, cum miroase-n Ardeal,
cu flori cosite, albe şi roşii, de munte.
Creştea mereu limpezimea alpină, Lumina.
Şi-am auzit pe cineva vorbind cum vorbea
tata nemţeşte cu accentul lui din Bucovina,
eram viu, deci, eram pe drumul cel bun,
eram acasă chiar dacă nu eram cu totul, trecusem doar o graniţă cu borne de fum.