Ultima parte a anului 2025 a dat o lovitură gravă literaturii române în general și celei din vestul țării în particular. Ea a adus cu sine moartea a doi iluștri critici și istorici literari bănățeni: Cornel Ungureanu și Al. Ruja. Amândoi au scris istorii literare de anvergură și importanță culturală națională, au îngrijit ediții critice din scriitori importanți, au jalonat teritorii literare și au despărțit apele prin recomandările și judecățile lor critice. Zeii au fost îngăduitori cu ei și le-au dăruit destine octogenare. Și totuși, la plecarea lor, în pofida faptului că și-au împlinit vocația, scriind și lucrând cu sârg, golul pe care îl lasă în urmă este substanțial, iar ei rămân de neînlocuit.
Din noianul de cărți și ediții scrise și puse în circulație de Cornel Ungureanu, aș atrage atenția asupra uneia cu totul aparte: Geografia literară a României (2023), „un fenomen cu totul aparte în peisajul criticii literare românești, care prioritiza un concept teoretic și un instrument metodologic original, o istorie alternativă a literaturii, care beneficiază de o așezare spațială a temelor, obsesiilor și proiectelor, o carte de referință care propunea depășirea complexelor culturii române, o cultură care se cere cartografiată la propriu și la figurat, ca expresie a unei identități asumate și relevate prin creația literară”.
La rândul său, Al. Ruja a dus la bun sfârșit proiectul unei masive, opulente Istorii a literaturii române contemporane din Vest (două ediții: 2022 și 2023), făcând dreptate unui calup semnificativ din creativitatea literară exprimată în sud-vestul țării, fără a limita perimetrul explorat numai la Banat, ci incluzând și Hunedoara și Bihorul, arătând că România rămâne – din punct de vedere literar – o țară a diversității inventive și elocvente, plină de forme de har pe lângă care nu se poate, pur și simplu, trece.
Asemenea sinteze depășesc orice prezumție de provincialism și regionalism, încadrându-se în raftul culturii de relevanță națională și reconfigurând un domeniu vast, care, însă, nu a dus lipsă de arhitecți și arpentori iscusiți. Geografiile mutabile ale spiritului creator pus la lucru se odihnesc în asemenea oglindiri, contemplări inteligente ale părții și întregului în care cititorul își odihnește cu bucurie mintea și inima ori, dimpotrivă, și le antrenează pentru noi escaladări cutezătoare. Vechea teză a legăturii dintre firea omului și teritoriul pe care îl locuiește – să îi spunem: tema anteică (după eroul Anteu din mitologie) – beneficiază de regândiri și reformulări binevenite la Cornel Ungureanu. De asemenea, apartenența la „Vestul” literar, deci la un ethos specific, nu mai este derivată necesarmente genealogic, ci prin intrarea în rezonanță cu o anume vibrație, în înțelesul pe care i-o dă Al. Ruja. Impresia, în ambele cazuri, este aceea avută în fața scarabeului egiptean care poartă și rostogolește ghemuri care îi întrec cu mult și volumul, și puterile, dar pe care, totuși, îl știe urni din loc cu grație.
Nu este deloc o întâmplare că oameni precum Al. Ruja și Cornel Ungureanu au creat și s-au exprimat în ambianța centrului universitar timișorean, alături de alți excelenți colegi ai lor precum Livius Ciocârlie, Adriana Babeți, Mircea Mihăieș, Vasile Popovici, Smaranda Vultur, Ion Cheie-Pantea și alții. Reunirea sub aule universitare a celor mai meritorii spirite a fost și sper să rămână unul dintre atributele de seamă ale vieții academice românești, iar rezultatele se văd în opere menite să jaloneze spiritul unei epoci, sensibilitatea unei națiuni, coordonatele înalte ale unei culturi coerente cu sine și cu proiectele sale.
Am fost o vreme coleg – mai tânăr și mai puțin experimentat – cu ambii corifei care au știut păși tenace și fără emfază, fiecare pe propriul drum, la valorificarea moștenirii literare și a actualității scrisului din România. Spirite alese, animate și de o colegialitate binevoitoare, colocvială fără a face rabat de la altitudinea etică și de aspirații, ei s-au înscris durabil în inima și în memoria mea. Acum mirajul – unul dintre mirajele – literaturii începe să funcționeze: dialogul direct cu ei este înlocuit cu dialogul cu cărțile lor. Vremea când cărțile țin locul autorilor a sosit…
Două personalități majore, de mare anvergură, ale căror contribuții, deși bine individualizate de pe acum, vor fi tot mai bine cunoscute în perioadele următoare, prin efortul exegetic al noilor generații de exploratori ai fenomenului nostru literar.