Înainte de a fi o generație istorică, așa cum au mai fost și alte generații dinainte, de la pașoptism la generația războiului, optzecismul a fost înainte de toate o stare de spirit ale cărei rădăcini se regăsesc în 1968, când Rusia sovietică a atacat Cehoslovacia. Optzeciștii erau pe atunci adolescenți, și acea lecție pe viu le-a deschis brusc conștiința nevoii de libertate de gândire și creație, conștiința că nu trebuie făcut niciun compromis literar, cu tot riscul anonimatului. Literatura, dar și arta optzeciștilor, este profund marcată de acest deziderat fundamental. Prin ei se dă semnalul puternic al ieșirii din lungul și grosul proletcultism și post-proletcultism al seriilor staliniste și post-staliniste anterioare, nevoite să joace rolul impus de ideologia literară și culturală comunistă. Sfârșitul anilor ’40, anii ’50, ’60 și ’70 (parțial) ai secolului trecut sunt anii de stagnare generală literară, artistică și estetică. Proiectul literar, artistic, cultural, cu toate paietele de decor individual, cu „micile” opoziții estetice (onirism, Școala de la Târgoviște) s-a blocat în păianjenul cenzurii și al dogmei. Trecuți prin Școala de literatură comunistă de pe Kiseleff, direct sau indirect, scriitorii postbelici ante-optzeciști reușesc prin anii ’60 să reînnoade tradiția modernistă interbelică, dar fără a inova în vreun fel. Nu se pune nicidecum problema unui neomodernism, termen impropriu, dar gonflat „avantajos” pentru o întreagă epocă literară, și ea gonflată în mare parte până la ridicul, ci doar a unui modernism târziu post-stalinist.
Preocupați mai mult de privilegii, scriitorii acestei epoci prelungite mai bine de 30 de ani speculează din plin naționalismul stalinist-ceaușist și, în numele unei iluzorii redescoperiri a unei anumite laturi a literaturii naționale, țes pânza unei istorii literare falsificate. După alți trecuți 30 de ani și mai bine de la căderea sistemului valoric comunist, literatura metaforică anistorică cu insinuări puerile a acelor ani ante-optzeciști este, cu puține excepții, de necitit. Mecanismul de judecare a valorilor al criticilor acestor serii este supradimensionat, ca și cum ai vrea să cari o căruță de lemne cu o basculantă de 100 de tone. Pixul critic al apărătorilor noii literaturi postbelice ante-optzeciste se rostogolește năvalnic pe colile revistelor, cărților, cursurilor universitare, propunând și susținând un canon oficial pe care să-l priceapă și secretarul de partid de la Casa de Cultură sau de la forurile înalte culturale, dar și profesorul de limba si literatura română în creierul munților la Podul Dâmboviței.
Optzecismul desemnează în literatura română un moment de răspântie: o mișcare de redeșteptare culturalcivică discretă oficial, se înțelege de ce, dar puternică subteran, comparabilă ca fenomen istoric cu pașoptismul, un val generaționist anti-comunist și un program estetic inovator, coagulat în deceniul al optulea (1970–1980). Schimbarea de paradigmă și de canon a început cu gazeta de perete și cenaclul literar Noii (inițiate de studenții la Filologia bucureșteană Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, Constantin Stan, Sorin Preda, Ioan Flora) (anii 1970-1973), cu gazeta de perete (1975-1978 – coordonator sociologul Lazăr Vlăsceanu, autorul de mai târziu al marii sinteze Modernitatea românească, Editura Paralela 45, 2011) și cenaclul Charmides (1973-1977 – coordonatori profesorii Ion Ianoși, Nicolae Tertulian și Mariana Turbăceanu) de la Filosofia din București (cu studenții Stelian Tănase, Gabriel Stănescu, Oliv Mircea, Călin Vlasie, Matei Vișniec, Elena Ștefoi, Roman Istrati) și culminând cu Cenaclul de Luni condus de Nicolae Manolescu (fondat în 3 martie 1977 și interzis în iulie 1983) și cenaclul Universitas (înființat în a doua vineri din luna aprilie a anului 1983-1990) condus de Mircea Martin, format dintr-o parte din lunediști și noii veniți care aveau să debuteze în volume în deceniul zece al secolului XX) și de neoprit în anii ’80–’90, cu reverberații și influențe vizibile în primele decenii ale mileniului al treilea. Alte cenacluri din alte centre universtare (Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, Brașov, Pitești), precum și diverse colocvii literare pasagere organizate de optzeciști (Târgu Neamț, Sighișoara, Pitești etc.) au format în mod simultan noul spirit al literaturii românești. Scopul (explicit sau implicit) a fost dezideologizarea practicilor literare și reașezarea lor în dialog cu valorile europene și mondiale, afirmarea libertății conștiinței și a creației și sincronizarea cu experiențele literare occidentale și americane. Miza esențială, istorică, a optezecismului a însemnat libertatea conștiinței, libertatea de creație și de acțiune individuală și colectivă, precum și libertatea de circulație a ideilor și, implicit, a persoanelor. Nu există autor optzecist notabil care să nu fi inclus în programul său literar, într-o formă sau alta, accente sociale asumate anticomuniste. Optzeciștii au făcut din literatură, din poezie în mod special, forma cea mai profundă de opoziție și manifestare anticomunistă. Grosul operelor literare optzeciste (poezie, proză, teatru, critică literară și eseuri) a apărut după 1989, constituind ca volum cea mai mare parte a literaturii de sertar, literatura interzisă de cenzură, din perioada comunistă.
Același spirit subteran, dar puternic extins în rândul elevilor și studenților acelor ani, cu sau fără preocupări literare, dar sigur cu preocupări de depășire a modelului societății socialiste multilateral dezvoltate, l-au avut și artiștii optzeciști, dar și viitorii politicieni post-decembriști (Adrian Năstase, Dinu Patriciu, Traian Băsescu, Horia Rusu, Béla Markó, Călin Popescu-Tăriceanu, Valeriu Stoica, Mircea Geoană, Klaus Werner Iohannis etc.), de o vîrstă cu literații și artiștii optzeciști.
„Optzecismul” e un termen local (românesc) pentru o familie de practici postmoderne ale anilor ’80. Dar, fără a exporta termenul ca atare, găsim echivalențe/omologii în multe țări – aceleași reflexe stilistice: ironie, demitizare, colaj & intertext, amestec înalt/pop, oralitate urbană, joc cu instituțiile literare. Iată mai jos, un „atlas” orientativ:
Europa Centrală & de Est:
Polonia – „generația bruLion” (anii ’80-’90), revistă/noduri: bruLion (ciornă, caiet în pl.) din 1986. Literatura na Świecie (mediere teoretică). Autori-cheie: Marcin Świetlicki, Jacek Podsiadło, Andrzej Sosnowski. Note: ton urban, anti-solemn, mix pop & înalt, post-punk; poezie de „atitudine”, cu montaj intertextual.
Ungaria – poeții tranziției (’80-’90), reviste: Jelenkor, Holmi, Magyar Narancs (anii ’90). Autori: Lajos Parti Nagy, Endre Kukorelly, Krisztina Tóth. Note: biografism lucid, ironie rece, formă elastică între poemul-narativ și fragment.
Cehoslovacia (CZ/SK) – underground & samizdat, reviste/grupuri: Revolver Revue (din 1985, Praga), samizdaturile Cartea 77. Autori: Jáchym Topol (poezie & proză timpurie), Ivan M. Jirous (Magor). Note: textualism „de subsol”, performativitate, sarcasm politic, spirit contracultural.
Iugoslavia (SRB/HR/SLO) – punți cu „Novi val”, reviste: Quorum (Zagreb, din 1985), Nova revija (Ljubljana, din 1982). Autori: Dubravka Ugrešić (proză postmodernă, ca reper de familie), Branko Čegec; în SLO: Tomaž Šalamun (figură-pivot, deși debutul e anterior). Note: colaj, pastişă, intermedialitate (muzică/pop-art/film).
Germania: în RDG (Est) – cercul Prenzlauer Berg (underground, performativ): Bert Papenfuß, Sascha Anderson (controversat), Uwe Kolbe; în RFG (Vest) – preludii spre Popliteratur (decolaj în ’90), poezie scenică, urbană, cu ironie media, cu demitizare & mix media. Note: în Est – underground politic & performance; în Vest – joc critic cu consumul și mass-media.
Europa de Vest & Nord
Spania – „poesía de la experiencia” (anii ’80-’90), reviste: Litoral, La Bolsa de Pipas; mediere academică la Granada. Autori: Luis García Montero, Felipe Benítez Reyes, Javier Egea. Note: biografism sobru, cotidian, dicțiune clară, intertext discret; echivalent „cuminte” al ironiei optzeciste.
Italia – neo-avangarda târzie & „scrittura di ricerca”, reviste: Il Verri, Almanacco dello Specchio. Continuități cu Gruppo 63 adaptate la anii ’80. Autori: Valerio Magrelli, Milo De Angelis, Edoardo Sanguineti (ca filieră). Note: textualism, montaj intelectual, colaj, joc meta-, autoreferențialitate, rafinament formal.
Franța – post-Tel Quel & Oulipo (contiguu), reviste: Po&sie, Action poétique. Autori: Emmanuel Hocquard, Jacques Roubaud (Oulipo), Anne Portugal. Note: textualism lucid, experiment controlat, ludic formal, montaj, „écriture” reflexivă, demitizare a subiectului liric.
UK/Irlanda – „Martian poetry” & post-New Generation (scena post-’80), reviste: Poetry Review, PN Review. Autori: Craig Raine (Martian), Simon Armitage (anii ’80-’90), Paul Muldoon (jocul intertextual). Note: umor sec, bricolaj cultural, defamiliarized/ estranging imagery (un mod de a construi imagini poetice care fac lucrurile familiare să pară stranii, adică le „îndepărtează” de uzul lor obișnuit ca să le vedem ca și cum ar fi pentru prima oară. Termenul vine din teoria „ostranenie” – şcoala formalistă rusă, Șklovski – și e înrudit, dar nu identic, cu „efectul de distanțare”/ verfremdungseffekt la Brecht); în paralel, scenă performance.