La sfârșitul lunii octombrie a acestui an a avut loc sfințirea picturii Catedralei Naționale din București. După cum se știe, Catedrala Mântuirii Neamului, cum i s-a spus dintru început acestui lăcaș de cult, este cel mai amplu proiect religios al României moderne; un răspuns spiritual dat grandomaniei atee a ceaușismului târziu pentru care a rămas reprezentativă Casa Poporului, marele palat ridicat în anii 1980 peste câteva cartiere din capitala României, operațiune produsă cu costul distrugerii sau măcar mutării unor mănăstiri și biserici prestigioase ale Bucureștiului. Totodată, însă, catedrala întruchipează și setea îndelung amânată a unei mari părți a românilor de a înălța un imn de slavă pe măsura fervorii lor religioase, din interiorul propriei religii, lui Dumnezeu. Succesivele dominații străine, eforturile creării unui stat modern unificat și independent, apoi instabilitatea politică de la sfârșitul epocii interbelice și, în fine, cei aproape cincizeci de ani de totalitarism roșu au amânat mereu împlinirea proiectului ce data din vremea lui Carol I (1866 – 1914). Cea mai mare construcție ecleziastică din România și, totodată, cea mai înaltă și mai mare biserică ortodoxă ca volum și suprafață din întreaga lume pare să fie, psihologic vorbind, încercarea ambițioasă a capilor Bisericii Ortodoxe Române – Teoctist Arăpașu și Preafericitul Daniel – de a abandona energic minoratul în materie de arhitectură ecleziastică; minorat generat atât de capacitatea economică mai redusă a ctitorilor, poate și de nerăbdarea de a construi repede (nu în secole, precum catedralele occidentale), cât și o proiecție de sine a principilor români care, cu excepția momentului efemer înregistrat de Mihai Viteazul, unificatorul de la 1600, nu au depășit, în general, condiția unor duci sau, în termeni otomani, a unor pașale cu trei tuiuri. Afirmarea cu succes a națiunii române în mare parte, chiar dacă nu în integralitatea sa, ca ansamblu comunitar solidar și coerent, se face acum și în plan metafizic, prin etalarea neechivocă a aspirației sale către mântuire în absolut. Pe 29 noiembrie 2007, Patriarhul Daniel a pus piatra de temelie a noului edificiu. Construcția a fost începută în februarie 2011, trebuind finalizată până în 2018, anul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri. În 2018 s-a sfințit însă doar altarul bisericii. O altă etapă ulterioară a lucrărilor a fost reprezentată de finalizarea construcției, realizarea vitraliilor exterioare și pictarea interiorului, prilej al evenimentului din 26 octombrie 2025. Participarea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I alături de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Daniel, a marcat solemn momentul, coincident și cu aniversarea Sf. Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștiului (cel care, prin diminutivare și cu aportul genial al clasicului I.L. Caragiale, a ajuns să dea numele generic al bucureșteanului șugubăț: Mitică). Prezența înaltului oaspete a adus la zi șirul lung și somptuos de oaspeți patriarhali în teritoriile românești de la nordul Dunării de după căderea Constantinopolului sub dominație turcească (23 mai 1453), începând cu sec. al XVI-lea. Deși primul patriarh prezent printre români a fost, în 1587, patriarhul Iov al Antiohiei, călător spre Rusia, cu un popas în Moldova, un precedent îl reprezintă prezența în fruntea bisericii din Țara Românească, în timpul lui Radu cel Mare (septembrie 1495 – 25 aprilie 1508), a fostului patriarh ecumenic Nifon al II-lea (patriarh în 1486-1488, 1497-1498 și, pentru scurtă vreme, și în 1502). Practic, politica de sprijinire cu danii a Bisericii Ortodoxe dusă de domnitorii români a fost consistentă, mereu reluată și a marcat întreaga modernitate timpurie, în pofida poziției subordonate față de Poarta Otomană a celor două principate extracarpatice. Astăzi, însă, prezența la ceremonie a Patriarhului Ecumenic, într-un moment istoric marcat de confruntarea crâncenă pe câmpul de luptă dintre Federația Rusă și Ucraina – două țări ortodoxe și înrudite prin destule fire ale unei istorii complicate – are și o semnificație simbolică, oferind exemplul unei relații creștine răsăritene, de pace și înfrățire întru credință. Moment prielnic depășirii dezbinărilor între fiii și fiicele aceleiași patrii și între membrii aceleiași turme păstorite de Părintele Patriarh, cu posibilitatea solidarizării confraterne și a membrilor altor culte religioase, ziua de 26 octombrie 2025 rămâne o dată reper și întru deschidere culturală majoră. Fie ca aceasta să rodească!
