Căutând ceva pe internet, am dat peste o știre în Foaia Transilvană (21 martie 2025): „Iubitorii muzicii baroce sunt invitați sâmbătă, 22 martie, la cea de-a patra ediție a Maratonului Bach. O serie de concerte care va avea loc, la fel ca în anii precedenți, în Biserica Evanghelică-Lutherană Pietati din Cluj-Napoca. […] Ziua premergătoare Maratonului va marca încheierea unui proiect de anvergură al comunității evanghelice clujene – restaurarea orgii baroce de la Chirpăr (județul Sibiu), construită în 1778 de Johannes Hahn. Parte a patrimoniului cultural transilvănean, orga și-a recăpătat structura originală și un acordaj autentic baroc. Instrumentul cu 10 registre a trecut printr-un amplu proces de restaurare, ce a durat mai bine de opt luni, fiind salvat de la degradare datorită fondurilor puse la dispoziție de Parohia Evanghelică-Lutherană și a donațiilor făcute de publicul meloman”.
De ce am reținut știrea? Sunt iubitoare de muzică barocă și merg la concerte de orgă, dar nu asta m-a atras, ci un cuvânt din text – Chirpăr – care a devenit cuvânt-madlenă și a declanșat o tulburătoare amintire personală. Am exclamat cu voce tare: „Orga mea!” A mea?!
Mica poveste ce urmează va lămuri impulsul posesiv.
M-am născut într-o comună săsească, Chirpăr (Kirchberg, adică „Dealul Bisericii”), în casa de lângă biserica-cetate din secolul 13. Am copilărit, apoi, de pe la trei ani, în coasta altei asemănătoare biserici-cetate, la Agnita. Pentru mine, locuirea românească se descrie în legătură cu această imagine de cetate săsească. La stilul brâncovenesc, să zicem, reacționez pur cultural, nu afectiv. M-am născut, așadar, la Chirpăr, Sibiu, dar tatăl meu venise din Maramureș și am locuit multă vreme la Agnita, nu departe de Nocrichul mamei. Nașterea și șederea mea în zona Sibiului au fost „contaminate” de obiceiuri aduse de tata din Ilba, din locul lui. Conviețuirea e mozaicată. Detalii personalizate ale creșterii fac ca toate aceste amănunte ale locuirii să se închege în ceva foarte special care determină felul de a fi al insului de mai târziu. E o procesare individuală a determinațiilor la care se adaugă și auto-adaptabilitatea omului – civilizația înseamnă că omul se adaptează nu atât la natură, cât la ceea ce a acumulat/secretat în jurul său, la obiectele cu care și-a mobilat el singur (ca specie) preajma și în funcție de care a privit lumea.
Îmi asum Chirpărul prin certificatul de naștere și prin vecinătatea dintâi cu turnul bisericii săsești. E prima imagine care a lăsat urme, așa încât e, pentru mine, chiar emblema lui „acasă”. Altminteri, nu împlinisem trei ani când l-am părăsit, trecând prin câteva locuri/halte – Marpod, Cincu, Nocrich – pentru a ne stabili, în 1950, lângă altă biserică săsească-cetate, la Agnita, târgul meu pe jumătate săsesc „vinovat” de multe dintre fețele și aplecările mele. Firea mea de ardelean așezat a fost obligată să învețe tot felul de deprinderi de ins care nu are o așezare a lui, o casă a lui. Am schimbat mai multe sate și mai multe case, până când, la vreo 5 ani, am avut, în fine, casa noastră.
La Chirpăr m-am reîntors abia când eram studentă, într-o călătorie de recunoaștere pusă la cale de tata. Atunci am „descoperit” că mă născusem într-o casă lângă o biserică semănând leit cu biserica din Agnita, biserica-cetate, pe care o vedeam pe fereastra casei noastre de pe Aleea Teilor, de acasă.
Această cetate săsească simplă, cu liniile ei drepte, cu ceasul care numără trecerea orelor, cu dangătul de clopot din sfert în sfert de ceas, era un reper în viața mea de copil; îmi place simplitatea ei în alb și negru, precum costumul româncelor din zonă, costumul mamei mele, al bunicii mele. Am urcat în vechiul turn, porumbeii s-au zburătăcit, alungați de larma noastră emoționată. Clopotele mari și mijlocii, știu acum, au fost turnate la Sibiu în 1922, respectiv 1925, iar micul clopot, cu o inscripție latină, datează din 1630. Am cercetat prin lentila amintirilor tot ce vedeam. Am aflat despre orgă de la un chirpărean. Se cânta rar în 1947, presupun, muzica ei putea să-mi fie cu greu amintire, dar ceasul din turn și imaginea lui, pe care am văzut-o zi de zi aproape 3 ani, s-a prefăcut în amprentă identitară, și-a fixat locul în heraldica personală.
Era o zi frumoasă, caldă. Am rătăcit pe ulițele prăfuite, amețiți de amintiri vagi și de poveștile alor mei, refăcând harta locului. Prima amintire e legată de nașterea surorii mele, Ana. Se întâmpla la Chirpăr, în martie 1950, aveam, așadar, doi ani și câteva luni. Fusesem dusă în vecini și chemată, apoi, să-mi văd „surioara”. În jur era o agitație suspectă, îmi scăpau multe dedesubturi – bănuiala că oamenii mari îmi ascund tot felul de lucruri și așteaptă să vadă dacă mă descurc singură cu înțelesurile am avut-o foarte de timpuriu. Am preluat informația – era surioara mea – și, pentru mai multă siguranță, până aveam să mă lămuresc ce și cum, am repetat-o fără alte comentarii: „surioara mea, surioara mea!” Deocamdată, nu făcea decât să mănânce și să plângă atunci când nu mânca. Mă intriga felul net în care nu mă băga în seamă, „fără-răspunsul” ei la încercările mele de a o atrage într-un joc comun; era un „fără-răspuns” cu iz de moarte, angoasant.
Din același spațiu al primelor amintiri, mai văd, apoi, troaca de pâine în curte, simt cel mai bun miros din lume, cel de pâine caldă, adulmec căldura cuptorului ridicat lângă gardul înalt dinspre uliță. De lângă el, ridic periodic privirea – ca într-un gest de verificare a stabilității lumii în ciuda noutăților care se năpustesc asupra mea clipă de clipă – și văd turla bisericii săsești-cetate, simplă, pătrată, veche.
Casele succesive din copilăria mea n-o incomodează pe ultima, cea la clădirea căreia am asistat și pe care ai mei o ridicau, trudnic și cu poticniri, în jurul nostru, dar și cu o mare bucurie de a avea, în fine, locul tău, oricât de modest. Mirosul de proaspăt n-a părăsit-o niciodată, facerea ei a durat ani în șir după ce deja o locuiam, căci mereu era ceva de terminat. Așezarea nu însemna încremenire, își împlinea rostul de adăpost al nostru tocmai prin ne-terminare, prin locul pe care îl oferea improvizațiilor nesfârșite, îmbunătățirilor succesive.
Turnul bisericii săsești, cu ceasul care „merge” de secole (într-o călătorie de recunoaștere de acum câțiva ani l-am descoperit neobosit), îmi era reper zi și noapte. Clopotele băteau numărând tacticos orele, dar fiecare sfert de ceas era marcat de un dangăt. O privire pe fereastră ori din curte îmi spunea pe ce lume mă aflu. Ițit deasupra lumii mele printre pomi, cu albul zidurilor proiectat pe cer și conturat de lemnul înnegrit al podului în care, tot de secole, sașii își duceau slănina la afumat, îmi era și îmi este încă, într-un fel ciudat de lăuntric, reper.
La Școala săsească din curtea cetății am urmat primele clase. I se spunea în continuare „săsească”, deși învățământul devenise mixt din 1953 și învățau împreună nu doar fetele și băieții, ci și românii și sașii. Clasele A și C erau cu predare în limba română, clasa B, cu predare în limba germană. Curtea bisericii-cetate, cu cele patru turnuri ale sale, era doldora de unghere misterioase pe care le exploram pauză de pauză.
Duminica se auzea muzica din biserică. Are și ea o orgă, construită de Karl Schneider din Brașov – 25 de registre, 2 manuale și pedală. Nunțile, înmormântările, comuniunile/confirmările erau adevărate spectacole bine rânduite, cu dichis, la care noi, românii, asistam cu încântare. Am fost de acord cu Blaga când s-a întâmplat să citesc, în Ființa istorică, parcă, despre felul de-a fi al sasului: mândru de el, de toată regula și rânduiala lui, de tot ce este în stare să facă, de toată „matematica” pe care o introduce în viață, dar, totodată, știind să-l facă pe cel de alături să crească lângă el. Mai aveau și o eleganță nemaipomenită în relațiile cu ceilalți, au știut să se poarte tot timpul în așa fel încât nu exista român în Agnita care să nu-și dorească să-și ducă copilul la grădinița germană ca să învețe nemțește, săsește. Dacă zece sași stăteau de vorbă și apăream eu între ei, toți zece începeau să vorbească, brusc și firesc, românește…
Sașii aveau și o fanfară care ritma evenimentele. De pe strada principală, se putea deschide o poartă de fier veche, misterioasă, care conducea, pe scări de piatră, la Cimitirul săsesc. Tot la Școala săsească se făceau repetițiile la cor (corul era o instituție serioasă în zonă, cu vechime de aproape două secole; învățam cântece în română și în germană, unele clasice) sau se organiza tabăra vacanței de vară. Pe peretele turnului de poartă, al Olarilor (mai era turnul Croitorilor, al Fierarilor, al Cizmarilor), se proiectau filme când trecea Caravana (ca-n proza lui Ioan Groșan). Era și cinematograf, în centru. Pe sub poarta boltită a clădirii cu pricina se ajungea la scările ce urcau spre Steinburg, parcul-pădure al orașului, și el devenit personaj la Groșan.
În Materie și memorie, Henri Bergson distinge cele două moduri de supraviețuire a întâmplărilor trecutului: pe de-o parte, prin memoria mecanică, automată, ținând de instinctul speciei; pe de altă parte, prin amintiri independente și constructe, cele care caută anume în trecut răspunsuri pentru întrebări și neliniști ale prezentului. Turnul bisericii săsești îmi apare în vis mereu vătuit, ocrotitor, cu umbre sepia și cu o duioșie/înduioșare de ceva pentru totdeauna pierdut. Imaginea lui se leagă de copilărie, de părinți, de locul meu. Clopotele de turlă săsească sunt ale mele, cântă pe limba mea. Ele au ritmul sferturilor de oră, intră în componența orelor mele. Nu au nimic de sărbătoare ori de alarmă a tuturor, nu sunt comunitare decât în subsidiar…
Țin la locurile în care te simți acasă și care te recunosc, cumva. Iar ele sunt nu doar ținutul natal. Îl evoc din nou pe Saramago: „Cred sincer că aș fi o persoană diferită de cea care am devenit dacă altele ar fi fost peisajele prin care mi s-a arătat lumea pentru prima dată”; în ce mă privește, dealurile transilvane fac parte din acasa mea, dar și turnurile bisericilor-cetate săsești care au fost primele peisaje privite, atât la Chirpăr, unde m-am născut, cât și la Agnita, unde am copilărit și unde s-a născut fiica mea, Laura.
Ei bine, cred că voi merge curând la un concert să-mi văd/ascult orga.