(Berlin, 11.04.1929) Să-mi schimb viața. Așa zici Tu? Chiar dacă am ajuns la vîrsta mea; a fost mereu asta, Marta, viața mea: și la douăzeci de ani era asta; ba chiar acum, în sensul în care zici Tu, este mult mai activă. Eu n-am știut niciodată să fac altceva decît să gîndesc lucruri frumoase și înalte; să le scriu mi-a reușit, de multe ori da, uneori nu; în viața practică am fost mereu un nepriceput. N-ar trebui atunci să mă plîng de soarta mea și nici nu mă plîng pentru mine; mă plîng pentru ceilalți care, chiar știind că e așa, se prefac că nu știu și pretind de la mine ceea ce nu pot să le ofer. Din toată munca mea de patruzeci de ani, care a produs mulți, mulți bani, eu n-am nimic; mereu i-au luat ceilalți, le-au fost mereu de folos celorlalți, eu vreau să muncesc mai departe, să tot muncesc, fiindcă știu că nu mă pricep la altceva; nu știu de ce acum ei nu mai vor ca munca mea să producă la fel ca înainte; ar continua eventual să producă pentru ceilalți și nu pentru mine, fiindcă de bani eu nu m-am bucurat niciodată, n-am știut niciodată ce să fac cu ei în folosul meu, mi-au slujit mereu să le fac o bucurie celorlalți; iar singura mea nefericire este că acum nu le mai pot produce o bucurie celorlalți, la fel ca odinioară și chiar mai mult.
*
(Berlin, 28.02.1930) Să vorbim despre tine, draga mea Marta. Să fii, întîi de toate, fără umbră de îngrijorare și să nu te abați niciodată, măcar un pas, de la Tine însăți. Să crezi, Marta, că acesta este momentul victoriei Tale; dar cu condiția să rămîi ceea ce ești. Ai învins fiindcă ai fost așa! Să nu te îndepărtezi așadar de Tine însăți, să nu te apleci după sfaturi mediocre și meschine, să nu cobori la compromisuri cu nimeni, să nu ceri nimic, să nu încerci să-i faci nimănui pe plac: mergi înainte demnă și sigură pe calea Ta, care este doar a Ta și nu poate fi a altora; nu lua exemple de la altele, fiindcă trebuie să înveți – doar tu singură – pentru tine drumul, făcînd totul în felul tău, așa cum trebuie să facă Marta Abba! Vezi că ar fi fost mai bine dacă Tu nu i-ai fi scris lui Simoni scrisoarea aceea! La ce ți-a slujit? N-a venit; și rămîne că Tu i-ai cerut ajutor și sfat. – Nu, nu – nu-i mai cere nimic nimănui – cu toții acum trebuie să vină la Tine; acum că Te-ai impus și ai învins. Nimeni nu așteaptă să meargă și să-i ceară sprijinul altcuiva și respectul altcuiva. Ai învins astfel; continuă să învingi așa!
Îți spun aceste lucruri nu fiindcă Tu ai nevoie de ele; cunosc mîndria Ta și conștiința pe care o ai despre Tine și valoarea Ta; Ți-o spun fiindcă din păcate oamenii la care ții mai mult nu mai sînt în stare s-o priceapă și, fără să vrea, adeseori Te sfătuiesc greșit și Te împing, în pofida ta, la lucruri pe care mai tîrziu trebuie să le regreți.
*
(Berlin, 16.05.1930) Tot străduindu-mă să îndepărtez toate subiectele care Te pot necăji cumva, îmi ia mult timp să-ți scriu; tot sufletul e încordat în revărsarea sentimentelor ce caută un sprijin și un ajutor; și să le stăpînesc, draga mea Marta, Te asigur că nu-i ușor. Nu mai există nimic, nimic pentru mine! În lumea întreagă doar Tu singură mai exiști! Și ești așa departe… Nu mai am patrie, decît pentru nedreptățile pe care le primesc de acolo; nu mai am copii, decît pentru amărăciunile și cheltuielile pe care mi le provoacă. Nu mai am pe nimeni și nimic. Pe Tine, ca să trăiesc în această singurătate; munca mea, ca să fiu plătit așa cum sînt… Ce mai caut eu în viața asta?
*
(Berlin, 19.05.1930) Ce consolare vrei să existe pentru mine, așa de necăjit, izbit și sfîșiat, că peste cîteva secole măreția muncii mele, puterea operei mele, de toți recunoscută în taină și cu dispreț, eliberată de urile vremii, va fi proclamată și va sclipi ca un soare? Eu soarele nu-l voi mai vedea și nu voi mai auzi nimic și voi avea gura plină de țărînă, mai rea decît veninul cu care îmi este umplută azi. Deloc nu mi-ar păsa de toate acestea, dacă aș putea să fiu lîngă Tine, fiindcă singura, adevărata, marea, divina consolare de care am avut parte în viață ești Tu, de care – pentru a-mi face și mai disperată sfîșierea – trebuie să fiu departe, așa cum Tu însăți dorești, într-o singurătate plină de neliniște, care mă ucide, draga mea Marta.
*
(Paris, 27.01.1931) Ieri la „Journal” am fost invitat la o cină, unde era strînsă toată „la Presse latine”, adică ziariștii corespondenți la Paris, de la toate gazetele din lumea latină. Președintele banchetului, directorul de la „Paris-midi”, a spus că este impresionat de prezența mea și i-a invitat pe toți să bea „în cinstea celui mai mare autor dramatic, care există azi în Europa și onorează în acest moment cu prezența sa Parisul”, cu toții s-au ridicat în picioare și m-au ovaționat îndelung, interminabil. Eu, cu mîna în buzunar, îmi apăsam cu toată puterea pe inimă scrisoarea Ta, această ultimă scrisoare a Ta, unde Tu îmi spui că „ești mîndră de maestrul Tău”. Ce înseamnă gloria, dacă nu poate fi dăruită cuiva? Eu m-am bucurat atunci doar fiindcă putea să-ți facă plăcere Ție.
*
(Paris, 10.02.1931) Vai, draga mea Marta, pentru a continua să lucrez așa cum lucrez, trebuie neapărat să mă gîndesc că Tu ești mereu aceeași pentru mine. Dacă o clipă apare în fața ochilor mei convingerea că Tu, cu mintea și inima, deja Te-ai desprins, iar eu am devenit unul printre ceilalți, de care Tu ești departe și spre care trimiți uneori un gînd sau un sentiment stins, totul moare în mine, simt cum mi se opresc inima și respirația, orice lumină mi se stinge în creier, iar mîna mi se prăbușește pe hîrtie, țeapănă ca bolovanul. Ajută-mă, ajută-mă, Te implor, dragă Marta, nu mă lăsa, nu mă părăsi, sînt ultimele mele momente: am multă, multă nevoie de Tine, să te simt la fel și aproape, cea de odinioară… Scrie-mi, dă-mi semne de viață, toată existența mea stă în Tine, arta mea ești Tu; fără suflarea Ta moare. Tu o creezi, dar nu știi, Tu cu toată puterea artei Tale, cu tonurile vocii Tale inimitabile, cu sclipirea ochilor Tăi, care găsesc o privire pentru orice pasiune, creezi cu însuflețirea care din mintea Ta, din inima Ta, din toată persoana Ta a venit spre mine, ca eu s-o transform în opera pe care, prin intermediul Tău, o scriu, dar care nu e a mea, ci a Ta: creația Ta. Continuă pînă la capăt să mă ajuți, draga mea Marta, să nu mă părăsești; gîndește-te că nu doar eu aș muri, ci și opera Ta. Nu e posibil ca Tu să nu fii, ca singură și adevărată autoare, în tot ce mai fac. Eu sînt doar mîna, Cea care în mine dictează ești Tu; în lipsa Ta, mîna împietrește.
*
(Stockholm, 12.12.1934) Sînt de-a dreptul devastat de toate aceste celebrări. Dar deja, cu voia Domnului, ce-a fost mai greu a trecut. Am primit Premiul Nobel din mîinile Regelui, în ședință solemnă, care într-adevăr este de o grandoare impresionantă, cu toată Curtea și mulțimea de invitați, în toată strălucirea decorațiilor, Academicieni, Miniștri Generali și, pe scenă, candidații cu protectorii lor. Mai bine Îți voi povesti personal și Îți voi arăta diploma minunată și medalia cea mare de aur. După această ceremonie se merge la banchet, în magnificul Palat Municipal: banchet de cel puțin 500 de oameni, prezidat de Principii Regali. Aici a trebuit să-mi țin discursul și am fost obligat să-l țin în franceză, la sugestia Ministrului nostru, fiind inadmisibil ca un traducător să mă transpună din italiană. M-am descurcat bine. Toată ziua de ieri am petrecut-o în vizite de mulțumiri și Îți poți închipui cum și cît m-au epuizat. Aseară, cină la Curte, cu Regele și toți Principii Regali. Regele a fost cu mine de o amabilitate fără seamăn; iar unul dintre principi, Prințul Wilhelm, al doilea fiu al Regelui, s-a întreținut cu mine toată seara. Diseară cină la Legație în onoarea mea; mîine reprezentație de gală cu „Plăcerea cinstei” la Teatrul Național. Cea mai mare actriță suedeză, Ture Teje, va interpreta „Regăsire” într-un turneu prin toate țările scandinave; la Radio s-a transmis „Să-i îmbrăcăm pe cei goi”. A fost de asemeni, în prima seară, la sosirea mea, o cină oferită în onoarea mea de federația presei străine din Stockholm. Cînd mă gîndesc că, îndată ce se vor sfîrși aceste sărbătoriri suedeze, vor începe cele de la Praga, îmi vin efectiv fiori pe spate. Abia aștept, draga mea Marta, să mă întorc la Roma și să mă odihnesc un pic, măcar pînă la 10 ianuarie. Va trebui să mă duc la Paris pentru punerea în scenă a piesei „Astă seară se improvizează”, la „Mathurins”. Speram să le lipesc pe toate într-un singur drum: de la Praga la Paris; dar Pitoeff, înainte să plec, mi-a atras atenția că nu va putea să termine treaba pînă pe 22 sau 23 decembrie, avînd în vedere dificultățile artistice.
*
(Roma, 13.04.1936) Eu Îți vorbesc de parcă, după plecarea Ta în America, n-ar trebui să simt că mor. Îmi va fi de sprijin, dragă Marta, neliniștea cu care voi aștepta succesul Tău acolo! Și cînd Te voi ști victorioasă și fericită, voi putea într-adevăr să-mi închid ochii pe vecie, fără să mai am nimic de așteptat pentru mine aici.