Domnule Franz Hodjak, mă bucur că ați acceptat invitația noastră la acest dialog, să-i spunem, biografic și aniversar. Înainte de toate, la mulți ani, multă sănătate și inspirație! 79 de ani împliniți în 27 septembrie [2023]! Cum v-ați sărbătorit ziua de naștere?
Mulțumesc pentru urări. Am sărbătorit-o lucrând la un nou volum de versuri. Știți, eu sunt destul de grav bolnav, am BPOC, asta este o boală a plămânilor. Și din cauza asta eu nu pot părăsi casa. Asta înseamnă că am enorm de mult timp pentru lucrat și citit. Înainte, când eram sănătos, pierdeam mult timp prin cafenele, prin munți, cu plimbări și așa mai departe. Dar din cauză că acum nu mai pot, nu-mi rămâne decât să citesc și să scriu. N-am deschis televizorul de cel puțin un an și jumătate, dacă nu mai mult. Asta nu înseamnă că nu sunt informat, citesc presa, iar radioul e pe masa mea de lucru.
Ați lucrat și ați citit. Asta făceați de obicei de ziua dumneavoastră de naștere?
Nu, sărbătoream! Acum nu mai pot nici bea, nici fuma și nici mânca ce și cât aș dori.
Deci nu mai aveți țigări, nici măcar umede, și nici dor de călătorie. Sau dorul există?
Dorul există, dar călătoriile nu le mai pot face.
Ce citiți de obicei? Vă reîntoarceți la lecturile din tinerețe?
O foarte bună profesoară de literatură germană de la facultate îmi spunea odată: măi, băiete, citește, citește, că atâta timp pentru citit, cât ai acum ca student, n-o să mai ai niciodată în viață. Eu mă uitam uimit la ea și mă gândeam că așa ceva nu există: pentru citit, o să am timp toată viața mea. Ei, mai târziu, mi-am amintit cât de multă dreptate a avut. Uite că acum am din nou timp…
Aveți autori preferați? Asta voiam să vă întreb.
Am și n-am. Am foarte mulți prieteni scriitori în Germania și trebuie să spun că abia apuc să citesc volumele lor pe care mi le trimit cu dedicație. Pentru alți autori, clasici sau mai moderni, pur și simplu nu mai am timp.
Din România mai primiți cărți?
Trebuie să spun că, din păcate, contactele cu literații din generațiile mai noi nu există. Doar cu scriitori din generația mea mai păstrez legătura. De exemplu, cu Ana Blandiana, pe care o cunosc de mulți, mulți ani, i-am tradus două volume în germană. Însă și aici e o problemă. Traducerile sunt un fel de, cum se spunea în socialism, muncă patriotică. Nu prea sunt plătite. Și eu trebuie să mă gândesc să trăiesc din ceva. Din păcate, fiind bolnav și neputând să mă deplasez, pierd o serie de întâlniri cu cititorii, care sunt bine plătite în Germania – asta pe de o parte. Pe de altă parte, îmi făceau enorm de multă plăcere. Nimic nu e mai frumos decât să vezi reacția ascultătorilor, să intri în dialog cu ei. După aia să stai la crâșmă și să discuți în particular cu ei. Și cunoști oameni foarte interesanți cu această ocazie. Ei, tot pachetul ăsta îmi lipsește.
Poate trăi un scriitor în Germania din aceste întâlniri cu publicul, cu cititorii?
Da. Eu am trăit din burse și din întâlnirile cu cititorii, care erau foarte bine plătite. Eu am fost un liber profesionist în Germania din prima zi. N-am trăit ca un baron, dar nici de foame n-am murit.
Ați trăit din scris!
Da, și am trăit destul de bine. Pe vremea când am venit în Germania, televiziunea și radioul plăteau dumnezeiește. Dar, ca și în socialism, când trebuie făcute economii, de unde să se facă? De la cultură! La televiziune nu mai există emisiuni literare. La radio, la fel. Dacă acum se mai transmite câte o poezie, acum 20 de ani transmiteau o jumătate de oră de poezie. Iar drepturile de autor erau consistente. Vremurile astea au trecut.
Sunteți născut în 27 septembrie 1944, la Sibiu. Ați studiat filologia la Cluj, germană-română, iar din 1970 ați devenit redactor la Dacia, cunoscuta editură clujeană. În 1992 ați emigrat în Germania, acolo unde trăiți și în prezent. Haideți să ne întoarcem puțin la Sibiu, cum a fost copilăria dumneavoastră?
Înconjurată de prieteni. Întotdeauna am avut prieteni români, unguri, evrei, la Sibiu, la Cluj, dar și în București. Copilăria mea a fost destul de, cum să zic, modestă, comparativ cu ce trăiește tineretul de azi, care are cu totul alte șanse. Stau și mă gândesc că am avut două perechi de pantaloni și alea pline de petice. Sau un pulover care era peste tot peticit. Eu n-am știut ce este bunăstarea. Lucrurile s-au schimbat în bine prin anii ’60. Copilăria mea a fost cum a fost, dar important mi se pare că eram foarte interesat de ce se întâmplă, și în jurul meu, și în lumea mare.
Vă interesa și literatura? Cum ați ajuns la cărți, la literatură, la poezie?
Pe două căi. Pe de-o parte, în clasa a V-a sau a VI-a, mergeam cu un prieten la o mătușă, așa îi ziceam, care ne spunea povești. Și ni le spunea, le interpreta ca o actriță. Câștiga din orele astea destul de bine, că trebuia să o plătim…
Deci părinții dumneavoastră o plăteau pe această mătușă să vă citească, să vă spună povești?
Da, să ne spună povești. Și le spunea așa, ca un serial, ca să mai venim. Pe de altă parte, am avut un preot foarte bun – eu am fost botezat catolic, dar de mult timp sunt ateu – care proceda cam la fel. Spunea diverse povești din Biblie, dar le spunea extrem de interesant, avea și tablouri colorate cu scene din aceste întâmplări. Era fascinant. Deci astea sunt cei doi piloni, să zic așa, care m-au îndreptat spre literatură. Apoi, a venit literatura de aventuri, iar în clasa a X-a, a XI-a am dat de literatura adevărată care pe vremea aia era interzisă. Rilke, Hölderlin, Novalis erau considerați reacționari. Și marii poeți români erau puși la index. Dar am avut cărți acasă, mai aveau prietenii. Erau unii profesori care în ultimele minute ale orei de germană citeau și explicau lirica marilor poeți. Din păcate, profesorul meu de germană n-a făcut așa ceva. A fost un profesor conștiincios și corect, dar destul de modest, habar n-avea de literatură. Abia în facultate am avut șansa unor profesori excepționali, fără de care n-aș fi ajuns eu astăzi ceea ce sunt. De Sibiu întotdeauna m-au legat nu doar amintirile, nu numai copilăria, ci și interese comune cu scriitorii de acolo. Însă de format, m-am format la Cluj. Eu când am ajuns în Germania eram un om format. Și asta prin filologia clujeană și prin Editura Dacia.
Ce v-a plăcut cel mai mult la Facultatea de Filologie? Ne spuneți și câteva nume care v-au marcat în acei ani?
Dintre germani, Michael Markel și Brigitte Tontsch, la română era Ion Pop, asistent pe atunci, și încă unul, nu mai țin minte cum îl chema, care făcea interpretări de literatură universală. Pe Ion Vlad l-am stimat foarte mult, el a spus odată în plen, în fața a 360 de studenți, că cei mai buni studenți din viața lui au fost Franz Hodjak, Peter Motzan și Bernd Kolf. Eram toți trei într-o grupă, vă dați seama cum a crescut inima în noi. Cursurile cu Vlad, erau, cum să spun, ore cerești. Să nu-l uit pe Mircea Zaciu, un alt profesor extraordinar.
Cum ați ajuns să traduceți poezie germană?
Eu am stat primii doi ani în Căminul „Avram Iancu”, după aceea m-am mutat în gazdă. Și am avut noroc să stau în cameră cu câțiva viitori scriitori, dar în primul rând cu Petru Poantă, care mă impresiona realmente cât de mult citea. Noi mai mergeam să agățăm fete, știu eu, dar el stătea în cămin sau la bibliotecă și citea. Și vreau să spun că ne-a venit ideea să traducem poezie și proză scurtă, din germană în română. Noi doi. Și am avut un mare sprijin din partea lui Ion Lungu, care atunci era responsabilul ultimei pagini din Tribuna, unde se publica literatură universală. Ne-a ajutat foarte mult. Întâmplător am tradus-o pe Nelly Sachs. După vreo câteva luni, Nelly Sachs a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Și atunci au început să sune telefoanele în biroul lui Ion Lungu: cine-s ăștia, Petru Poantă și Franz Hodjak, că ne trebuie și nouă poezii?! Toate revistele voiau s-o publice pe poeta germană. Așa că am tradus ca nebunii din Nelly Sachs pentru multe reviste literare din țară și am câștigat fantastic cu traducerile, care se plăteau foarte bine, încât mi-am permis să mă mut în gazdă. Asta a fost aventura literară și financiară cu prietenul meu Petru Poantă.
Vă plăcea atmosfera de la Echinox?
Da, atmosfera era foarte bună. Eram toți prieteni. Curând au început să publice Ion Mircea, Dinu Flămând, Adrian Popescu… Poantă a devenit repede unul dintre cei mai importanți critici literari din țară. Eram prieten cu ei. Săteam la cafea, la o bere, la o țuică. Dacă făceai un tur prin centru, îi întâlneai pe toți artiștii și literații prin cafenele, prin crâșme. Da, Arizona, Pescarul, Conti, Melody, Croco… Era o atmosferă culturală fantastică. Simțeam nevoia schimburilor literare și culturale dintr-o limbă în alta, dar și între alte limbi. Iar discuțiile erau fabuloase. Când am venit în Germania, lucrurile astea mi-au lipsit. Aici fiecare își făcea supa lui.
Ați fost în Cluj în urmă cu 4-5 ani, invitat la Festivalul de Carte Transilvania, și ați văzut că orașul nu mai este așa cum l-ați cunoscut dumneavoastră cândva. Au dispărut locurile de întâlnire și atmosfera pe care o evocați dumneavoastră.
Da, da. Din păcate, a ajuns ca peste tot, o apă și un pământ. Asta e regretabil.
Poezia ne mai salvează cumva, nu?
Eh, pe cine mai interesează poezia? Pe vremea mea, de poezie s-au interesat inclusiv sau mai ales Partidul și Securitatea. Aveam un auditorium mult, mult mai larg decât credeam noi.
Spuneți-mi, vă rog, Țigări umede și dor de călătorie a fost cenzurat? Ați avut, în general, probleme cu cenzura? Vă întreb pentru că pare de-a dreptul miraculos faptul că unele poeme au apărut în volum.
Aici e o chestie foarte interesantă. Volumele care au apărut într-o limbă, indiferent în care, de exemplu în germană, și au fost deja cenzurate, n-au mai trecut prin altă cenzură după traducere. Și invers. Țin minte că și Mircea Tomuș, și Mircea Braga s-au mirat: măi, Franz, cum Dumnezeu ți-au apărut poeziile astea? Au apărut pentru că nu mai treceau pe sub ochiul cenzorilor români, aveau girul primei cenzuri. Dar și invers, ce a apărut în românește nu mai trebuia cenzurat în germană.
Cum ați ajuns la Editura Dacia imediat după facultate?
Deja în anul patru, Neuer Weg, care era ziar central, asemănător cu Scânteia, și care avea o pagină literară foarte bună, a vrut să mă ia pe mine și pe Peter Motzan. Și au făcut demersuri, cereri către minister. Ei, același lucru l-a făcut și Editura Dacia, proaspăt înființată, care căuta un lector german. Eu eram destul de cunoscut nu numai în Cluj, dar mai ales în Cluj, prin traducerile mele făcute împreună cu Petru Poantă, dar și prin ce scrisesem până atunci. Din anul doi deja am început să public în Neue Literatur, care era revista în limba germană a Uniunii Scriitorilor, dar și în alte reviste. În plus, m-a cerut și o revistă din Sibiu, iar ministerul a aprobat toate solicitările. Și când am fost la București, reprezentantul de acolo al Editurii Dacia a venit la mine și mi-a spus: „Domnu’ Hodjak, totul e în regulă, am aranjat, veniți la noi”. Numai că a auzit reprezentantul de la Neuer Weg: „Păi cum? Noi l-am cerut și a fost aprobat.” Sigur că m-am decis pentru editură și de atunci încolo ziarul Neuer Weg n-a mai vrut să audă de mine.Nu m-au mai publicat deloc, până la Revoluție. A, și să nu uit de un redactor cultural de la televiziune, un prozator destul de bun, Hans Liebhardt, care a vrut să mă ia la Secția germană. Dar nici acolo n-am vrut să merg, acolo era iadul. Zice: „Măi, toată ziua stai, bei cafele, bei un coniac până se eliberează un studio. În rest, nu trebuie să faci nimic”. Tocmai asta era problema mea, că nu puteam să nu fac nimic. Așa că m-am decis pentru editură.
Cum au fost cele două decenii la Editura Dacia?
Trebuie să spun că m-am simțit foarte bine, foarte bine. Am avut noroc cu Alexandru Căprariu, a fost un om minunat. Când am fost în rahat, el m-a salvat de fiecare dată.
Și ați fost de multe ori în astfel de situații?
Oho! Au fost arestați câțiva scriitori germani din România și trei volume de-ale lor au trecut pe la mine, ca redactor de carte. Am fost chemat la București și săpunit bine la Ministerul Culturii, la Cenzură, la… Dumnezeu știe ce mai era pe acolo. Dar m-a apărat Căprariu, care ținea la mine, iar ministrul Culturii, Ion Dodu Bălan, era profesor la Cluj și îl cunoșteam. Domnule, chiar la Cenzură sau prin minister erau oameni care nu erau de acord cu draconismul ăla ceaușist, care au vrut, totuși, o viață publică, dar și literară, mai liberală. Așa că am avut noroc. Și vicepreședintele Uniunii Scriitorilor, un scriitor de limbă germană, Franz Storch, ținea la mine, la fel și președintele oamenilor muncii de naționalitate germană. Deci am avut norocul unor îngeri păzitori plasați foarte sus. Eu știam asta și vreau să spun că îmi plăcea să mă joc cu focul. Îmi făcea enorm de multă plăcere. Când am ajuns în Germania, mi-am dat seama că nu există foc. Puteai să spui ce vrei, nu interesa pe nimeni.
Domnule Franz Hodjak, vă e dor de Cluj?
Da, da! O spun încă o dată: Clujul e orașul care m-a format. Facultatea de Filologie și Editura Dacia, în primul rând. Apoi, tot pachetul, prietenii români, maghiari, germani. Să te duci pe stradă și să auzi vorbe în trei limbi și să te întâlnești apoi cu prietenii… În Germania eram fericit la întâlnirile cu cititorii. Obiceiul e ca peste tot: te duci apoi la crâșmă, și acolo se bea și se discută de multe ori până dimineața, da? Și asta îmi lipsește teribil acum.
Vă mulțumesc mult!
Și eu vă mulțumesc! Mi-a făcut mare plăcere să-mi amintesc de vremuri frumoase, în ciuda aspectelor mai triste, mai urâte, mai scârboase. Dar fără asemenea… Dacă viața ar consta numai din momente de fericire, cred că ar fi de-a dreptul plictisitoare.
[Fragment dintr-un interviu realizat în direct la Radio Cluj, în 3 octombrie 2023]