Un filosof mai puțin prizat în mediile de popularizare teoretică și totuși extrem de important ca influență pentru tematizările filosofiilor devenirii din secolul XX este britanicul Alfred North Whitehead (1861-1947). În lipsa traducerilor unor opere majore precum Principia Mathematica (1910-1913, co-autor: Bertrand Russell), Science and the Modern World (1925) sau Process and Reality (1929), ne bucură identificarea pe raftul dedicat filosofiei britanice de la editura Ratio et Revelatio, în traducerea curajoasă a lui Bogdan Rusu, a seriei de prelegeri susținute de Whitehead la Harvard ce stă sub titlul Simbolismul: semnificația și efectul lui.
Cartea e împărțită în trei mari capitole de-a lungul cărora asistăm la închegarea viziunii sale epistemologice în subcapitole concentrate și accesibile lectorului generalist. Vorbind despre tipurile de simbolism, definindu-l și circumscriindu-i metodologia, relaționându-l cu limbajul și interpretările empiriste, neokantiene sau realiste ale epocii – cartea lui Whitehead vine să aducă un plus de claritate privind tranziția problemei precepției de la imaginație la o priză mai fidelă a realului, de la subiectivisme idealiste sau empiriste (Berkely, Hume) la neorealisme științifice atroce: „Doctrina despre percepție dezvoltată în Simbolismul: semnificația și efectul lui se bazează pe o analiză originală a experienței, permițând depășirea empirismului clasic fără a cădea nici în scepticism, nici în idealism transcendental, întemeierea empirică a ideii de cauzalitate și redefinirea activității subiectului percepător ca sintetică, dar totuși neconstitutivă. Whitehead dialoghează astfel atât cu filosofii clasici (Descartes, Locke, Berkeley, Hume, Kant), cât și cu contemporanii săi, membri ai diverselor școli realiste din epoca edwardiană” (vezi coperta a patra).
Fiind și opera de legătură între o epistemolgie de factură logico-matematică și o onto-metafizică procesuală mai târzie – cartea este și un exemplu de concentrare și simplificare stilistică, căci nu rar avem impresia că teoretizarea lucrează implicând trimiteri subtile la stufoasele conceptualizări și tradiții de câteva secole ale modernității continentale și anglo-saxone.
Poate și de aceea trebuie menționat ofertantul și extinsul studiu introductiv propus de traducător prin care liniile de forță și reperele tratării percepției sunt clar delimitate. Deși ocupă mai mult de jumătate de carte – acest studiu ni-l conturează pe Whitehead în mediul ideatic viu al sfârșitului de secol 19 –, spicuind ilustrativ câteva subtitluri, putem intui alonja cercetării; avem astfel: Whitehead și empirismul britanic; Whitehead și neorealismul; Respingerea subiectivismului; Filozofia simțului comun etc. Problema perceptului și a raportului său cu realitatea sunt larg dezbătute aici – argumentațiile implodând adesea chestionări subtile privind natura procesului de simțire și re-construcție a realității de către subiectul uman: „Dar ce natură au datele senzoriale? Sunt ele particulari, sau universali? Sunt ele fizice, sau mentale? Materiale, sau imateriale? Dependente, sau independente de subiect? Dacă dependente, dependente de fiziologia lui, sau de mintea lui? Și ce relație au ele cu lucrurile reale? Sunt ele efecte ale lucrurilor?” (p. 18).
Răspunsurile la aceste întrebări, dar și la altele ce țin de o postură semi-ambiguă care hibridizează tente idealist-mentaliste cu revulsii sistematic fizicaliste vin să schițeze un realism integral bifrons al procesualității și devenirii fundamentale ce irizează scenografia construcției de epistemă. Monistă și integratoare, căci tratarea de aici aduce sub aceeași acoladă concepte ale fizicii relativiste cu dezvoltări de estetică sau etică, viziunea lui Whitehead rafinează relațional o filozofie panorganicistă pentru care experiența este sin-derivată atât din resursele imediateții perceptiv-prezentaționale, cât și din cele ale psihologiei naturaliste a animalului. Realist este să vorbim aici atât în termenii constituirii mentale, cât și într-un limbaj al unei fizicalități organice și evolutive: „Mânia, ura, frica, teroarea, atracția, iubirea, foamea, nerăbdarea, plăcerea masivă sunt sentimente și emoții strâns îngemănate cu modul primitiv de funcționare care comandă «retragerea din fața a» și «înaintarea spre». Ele sunt stări care apar în organismele superioare în urma sesizării vii a faptului că un anume mod de funcționare primtiv domină organismul. Dar «retragerea din fața a» și «înaintarea spre», lipsite de orice discriminare spațială detaliată, sunt doar reacții la modul în care exterioritatea își imprimă în noi propriul caracter. Nu te poți retrage din fața simplei subiectivități; căci subiectivitatea e ceea ce purtăm cu noi” (p. 127).
Continuumul comprehensiv proiectat și schițat în cele câteva prelegeri ce compun cartea manipulează atât cunoașterea științifică materialistă, cât și un bizar soi de subiectivism relațional. Nu degeaba avem la Whitehead și o afinitate cu dezvoltările logicianului personalist Hermann Lotze, una corect evidențiată în studiul introductiv: „Sub influența lui Hermann Lotze, metafizicienii britanici acordaseră multă greutate ontologică relațiilor. Lotze enunțase principiul că «a fi înseamnă a sta în relații», că ființa unui lucru, separată de relațiile în care stă acesta, este un pur nimic. Această teză se poate reformula astfel: relațiile în care intră un lucru sunt constitutive pentru ființa lucrului; suprimați relațiile și veți suprima lucrul. Relațiile, se spunea în epocă, erau «interne» lucrului. Doctrina relațiilor interne are drept consecință idealismul. În cunoaștere este vorba despre o relație particulară între subiect și obiect, între minte și ceea ce este cunoscut. Dar, dacă relațiile sunt interne, atunci relația cu mintea este constitutivă pentru obiectul cunoașterii: suprimați această relație și veți suprima obiectul cunoașterii. Lumea externă, așadar, este dependentă de minte, nu este ceva care ar avea ființă independent de calitatea de a fi obiect al cunoașterii” (p. 16).
Succint pus, jocurile con-realizării referinței simbolice se fac între urzeala imediateții prezentaționale și influențele interne ale eficacității cauzale. Noutatea vine în primul rând de la accentul pe care Whitehead îl pune pe importanța reacțiilor și proceselor organicității corporale. Tocmai de aceea articularea modului internalității eficacității cauzale a lumii prin viețuitor se interpune ca sciziune fundațională în contextul pericolelor solipsiste (Hume): „Experiența actuală reține în sine urma activității corporale, prezentul conține în sine urma trecutului din care s-a ivit. Această conformare la mediu (în primul rând la corpul propriu, apoi la mediul mai îndepărtat) este ea însăși percepută – aceasta este teza cea mai importantă a lui Whitehead. Percepția conformării experienței prezente la mediul înconjurător, adică percepția unui raport deopotrivă cauzal și temporal, este ceea ce Whitehead numește percepție în modul eficacității cauzale. Ea este o reacție primitivă a unui organism la modul în care mediul înconjurător îl afectează, determinând expansiunea sau replierea organismului, înaintarea sau retragerea, deschiderea sau închiderea. Semnalele viscerale pe care le asociem de obicei cu «instinctul de conservare» sunt emoții primitive declanșate de percepția în modul eficacității cauzale” (p. 54).
Ceea ce se întrevede în progresia demonstrației whiteheadiene sunt mai ales vârfuri conceptuale ce comprimă o întreagă rețea tematizantă a trecerii de la epistemologie la metafizică procesuală. Tot aici se anunță și o ontologie unde accentul e adus de eveniment, de concretețe și singularitate, cât și de transducția ocazionalistă a realității: „Cu această concepție despre lume, atunci când vorbim despre orice lucru individual actual, precum o ființă umană, trebuie să avem în vedere acel om într-o ocazie a experienței sale. O astfel de ocazie, sau act, este complexă și, prin urmare, capabilă de a fi analizată în faze și alte componente. Este cea mai concretă entitate actuală, iar viața omului de la naștere și până la moarte este o rută istorică de astfel de ocazii. Aceste momente concrete sunt legate împreună într-o societate printr-o identitate parțială de formă și prin însumarea completă, într-un mod particular, a predecesorilor pe care fiecare moment al istoriei vieții îl adună în sine” (p. 114).
Pentru cei interesați de modul prin care simbolismul, înțeles ca simbolizare, este inerent țesăturii înseși a vieții omenești, scurta carte a lui Whitehead poate oferi deschideri surprinzătoare: „Astfel umanitatea, prin intermediul sistemelor sale elaborate de transfer simbolic, poate realiza minuni de receptivitate relativ la un mediu îndepărtat și la un viitor problematic. Nicio comunitate elaborată de organisme elaborate nu ar putea exista dacă sistemele ei de simbolism nu ar avea succes în general. Codurile, regulile de comportament, canoanele artistice sunt încercări de-a impune acțiunea sistematică care, în ansamblu, va promova interconexiunile simbolice favorabile” (p. 158).