Mitruț pășea pe coama zidului interior al Brașovului, între frații săi. La primii pași își privise picioarele, nesigur. Apoi însă pricepuse că zidul este mai lat decât tălpile sale, așa că acum cerceta curțile sașilor și măsura din ochi distanța rămasă până la Poarta Ecaterinei, lungindu-și gâtul ca să vadă peste umărul lui Gruia. Se apropia cina, prin ferestrele deschise răzbătea uneori până la ei sunetul blidelor ciocnite unele de altele, mirosul rubarbei fierbinți și aromele de tarhon și hasmațuchi. Prin gurile podurilor puteau zări cârnații și șuncile înșirate pe prăjini, la vânt.
În spatele Bastionului Fierarilor părăsiră zidul împrejmuitor, cotind la stânga, pe acoperișurile caselor. Mersul se îngreună. Cizmele lor stăteau bine pe căpriorii înclinați, dar șindrilele de lut se mai loveau unele de altele sub greutatea lor, țăcănind și făcându-i să creadă că sunetul se aude până dincolo, la poarta mare. Purtau arcurile de-a curmezișul peste piept, tolba cu săgeți în spate, pumnale la cingătoare și flintele în mâini, încărcate. Când trecură prin dreptul unui pom ale cărui crengi ajungeau până la picioarele lor, Mitruț se aplecă și rupse un măr. Pomul fusese cules, se lăsaseră numai câteva fructe mai pipernicite în vârf, pentru păsările cerului. Îl lustrui pe pieptul laibărului și mușcă. Capul cu un punct negru al unui vierme se ivi din mușcătură. Mitruț scuipă îmbucătura dulce-acrișoară, își șterse limba cu mâneca și aruncă mărul, care se rostogoli pe Ulița Târgului Cailor, până la picioarele unui oștean.
Omul fusese trimis din bastionul Porții Principale, cu solie pentru gărzile din Poarta Ecaterinei – se duceau lupte dincolo, în fața cetății, nu avea să-i schimbe nimeni în seara aceasta, vor rămâne în gardă până dimineață. Văzuse pe cei trei juni pe ziduri, trecând pe deasupra Uliții Târgului Cailor, unul în spatele celuilalt, ca niște pisici stranii, și se oprise în loc nedumerit, așa cum ar fi făcut și dacă luna încă palidă ar fi alunecat de pe cer la picioarele lui. Avu nevoie numai de o clipă pentru ca mintea să-i iasă din încurcătură și să treacă la hotărârea următoare.
Mitruț îl văzu ridicând privirea de la măr, la el. Văzu fereastra brutăriei de jos și apusul oglindite în coiful oșteanului, ca și cum ar fi purtat cerul pe cap. La îmbinarea dintre coif și curelușă, pielea îi înflorise în câteva riduri adânci. Au lăsat oștenii bătrâni în oraș, îi trecu prin cap, ca și cum nici nu ar fi fost un gând născut de el, ci venise de undeva, iar el acum îl citea ca pe un răvaș. Privirea îi alunecă pe grumazul omului, alcătuit din inele de piele vlăguită și zbârcită, căzute unele peste altele. Curelele îl roseseră pe sub bărbie, iar metalul îi înnegrise marginile urechilor.
Simțindu-i șovăiala, străjerul își veni în fire brusc, îndepărtă mărul de la picioarele lui cu o lovitură de cizmă, scoase de la brâu silitra și începu să încarce flinta, privind la răstimpuri către cei trei de pe zid. Gruia apucase să-i zărească tristețea din ochi, un alean de om care tânjește după ceva pierdut pentru totdeauna, mai înainte ca ea să se transforme în furie, iar el să se repeadă la armă. Îl simțea pe Mitruț împietrit alături. Scoase arcul, puse o săgeată, ținti cu capul plecat pe umăr și, pe când străjerul bătea încărcătura cu vergeaua, trase. Bătrânul oștean se aruncă la pământ și simți șuierul săgeții trecând pe deasupra lui, ca mânia lui Dumnezeu. Furios pentru că fusese prins în clipa lui de slăbiciune, mai rușinoasă decât o înfrângere în luptă, străjerul dădu să se ridice. Grama sprijini flinta pe umăr, trase cocoșul înapoi și apăsă trăgaciul. Plumbul intră în gâtul oșteanului. Cerul era naramziu în spatele junilor de pe ziduri. Omul rămăsese în genunchi, nu mai apucase să se ridice în picioare. Sângele îi umplu gura, iar el căzu în față, cu brațele adunate pe lângă trup, cu flinta într-o mână și lancea în cealaltă. Junii își continuară drumul, Gruia apucând pe Mitruț de coarda arcului care-i traversa pieptul și trăgându-l după el, iar Grama împingându-l din spate.
Când pășiră pe zidurile dinspre cetate ale porții schimbaseră armele, aveau arcurile în mâini și flintele pe umăr. Soarele la asfințit le venea în ajutor, aruncând umbrele în spate, către oraș. Doi oșteni traversară curtea porții. Gruia și Grama îi săgetară fără un sunet, mai înainte ca ei să înțeleagă de unde le vine soarta. Oamenii se prăvăliră în liniște și rămaseră nemișcați în mijocul curții, la vedere. De-acum totul trebuia împlinit cu cea mai mare iuțeală.
Se lăsară să alunece de-a lungul zidului până când ajunseră să atârne, sprijiniți în mâini. Își dădură drumul unul câte unul, ajutându-se să se ridice din iarbă. Gruia făcu semn lui Mitruț să pregătească flinta pentru ivărul ușii, dacă avea să fie zăvorâtă. Trăgea nădejde totuși că nu, de vreme ce era ușa către oraș. Apăsă ușor clanța și împinse. Ușa se deschise. Intrară în curtea porții, un mic bastion cu un singur cat și o galerie de lemn înconjurând toată clădirea. În fața lor, cei doi oșteni răpuși de ei se aflau pe partea umbrită. La stânga și la dreapta se deschideau cele două scări spre galerie. Numai din semne și priviri, Gruia îi arătă lui Grama că îl ia pe Mitruț cu el și urcă prin dreapta, iar pe Grama îl trimise prin stânga.
Porniră să înconjoare locul, deschizând cu băgare de seamă ușile, pe rând, în căutarea încăperii scripeților. Pe partea lui Gruia și a lui Mitruț, una dintre uși se deschise mai înainte ca ei să apese pe clanță. Gruia scoase pumnalul și îl împlântă în străjerul care ieșise din încăpere, prinzându-i capul în palmă și aplecându-se cu el până la podele, ca să nu facă zgomot în cădere. Cel de-al doilea oștean se ivi dinăuntru pe când Gruia încă nu se ridicase. Nu avu vreme să-și scoată vreo armă de la brâu, dar se aplecă spre gâtul junelui și deschise gura, hotărât să dea alarma, când Gruia smulse pumnalul din primul oștean și-l înfipse în cel de-al doilea, dintr-o singură mișcare de jos în sus. Prin ușa rămasă deschisă, Mitruț văzu în capătul încăperii un străjer care țintea ceafa lui Gruia cu o flintă. Apucă pumnalul de vârf și-l aruncă. Lama se înfipse în pieptul omului, care deschise ochii mari, căzu în genunchi, pendulă o clipă, apoi alunecă într-o rână. Flinta se descărcă, plumbul trecu pe la picioarele lor și se înfipse într-o grindă. În cealaltă parte a galeriei, Grama înjunghiase două gărzi și lăsase toate ușile deschise. Sunetul armei îi făcu să-și caute privirile toți trei, îngrijorați. De-acum toți ceilalți aflaseră că se petrece ceva. Una dintre ușile din față se deschise, se traseră trei plumbi din trei flinte, apoi ușa fu închisă și zăvorâtă.
– Acolo sunt scripeții! strigă Gruia către Grama.
– Câți erau? întrebă Grama, atunci când se întâlniră în fața ușii încuiate.
– Trei am văzut, spuse Mitruț. Trei au tras, se corectă el. Ar putea fi mai mulți.
– Mitruț, tragi în încuietoare. Intrăm cu flintele, apoi luăm săbiile, spuse Gruia.
Mult mai târziu, când toate acestea se isprăviseră, Mitruț nu putuse să istorisească limpede cele dintâi clipe de după ce intraseră în încăperea scripeților. Ceilalți îi așteptaseră cu flintele pregătite, dar ei erau ghemuiți când se deschise ușa și izbutiseră să tragă cei dintâi. Fuseseră mai mult de trei. Nu știa câți. Se luptaseră cu săbiile, cu pumnii, cu picioarele, cu pumnalele.
– Podul, Mitruț! strigase de la o vreme Gruia, iar el se dezmeticise ca dintr-o vrajă rea și pricepuse că nu mai avea adversar.
Își trăsese piciorul de sub un trup, asta își amintea limpede. I se năzărise că mortul se agață de el, în vreme ce se chinuia să se ridice în picioare și să se apropie de mânerul care învârtea scripeții. Se scuturase cu spaimă și lovise mâna mortului. Rotise o dată mânerul, apoi îl părăsise, ca să dea o mână de ajutor lui Gruia, care încă se mai lupta cu un oștean.
– Podul! strigase vătaful la el cu furie.
Din acest punct, amintirile lui Mitruț deveneau din nou clare, gesturile pe care le făcuse și gândurile pe care le avusese i se arătau limpede. Apucase mânerul cu amândouă mâinile, se proptise cu picioarele în perete și învârtise până când desfășurase tot lanțul de pe fus. Îl văzuse pe Grama ridicându-se cu greutate, nu se putea sprijini în piciorul drept, iar sprânceana îi sângera. Se apropiase de el și-i cuprinsese creștetul cu palma, rotindu-l cam împotriva voinței lui când la stânga, când la dreapta, cercetându-i fața.
Din îngrijorarea lui Grama și din sângele cald care-i închisese un ochi pricepuse că este rănit, și în clipa următoare o durere ascuțită îi săgetă chipul de la rădăcina părului, de-a curmezișul peste nas și obraji până sub ureche. Smocurile care de obicei îi intrau în ochi erau acum năclăite de sânge. Își trecuse mâna prin părul lipicios și îl dăduse pe spate. Pletele lui rămăseseră acolo, încleiate unele de altele, prima oară când îl ascultau și stăteau așa cum le așeza el, dezvelind către lume ochii și fruntea. Proptise mânerul scripetelui cu cele două belciuge din perete și-și pipăise fața. Întâlnise carne despicată și sânge, îl usturau toate locurile prin care treceau degetele lui. În picioare la barbacana îngustă, Gruia privea afară, către Șchei. Prima lovitură a berbecelui în poartă o simțiseră ca pe un cutremur. Capătul lanțului de pe fus zornăise.