Inițiativa Cristinei Viehmann a profesorului Bogdan Onac – și moralmente susținuți de distinsa doamnă Alina Viehmann – de a edita un volum omagial la centenarul nașterii lui Iosif Viehmann reprezintă un act de necesară, pioasă recunoștință. Cu atât mai mult cu cât materializarea albumului se întâmplă în Mexic – țara de adopțiune a Cristinei, prin fastă colaborare cu ex-concitadinul ei, profesorul Onac, stabilit în însăși patria jazzului.
Constat că terifianta scurgere a timpului nu estompează impresia ce mi s-a fixat în memorie despre personalitatea lui Viehmann. Din contră: modelul său comportamental nu încetează să-și ateste viabilitatea. Ororile de care suntem împresurați la tot pasul necesită o asemenea contrapondere – consolatoare, empatică, resuscitantă – precum dânsul știa să ofere.
Protagonistul prezentei celebrări editoriale, ajuns la finele vieții în postura de patriarh al promotorilor muzicii de jazz din România, venise pe lume la Cluj în 1925. Chiar înainte de a-l cunoaște personal, îmi devenise simpatic și întrucât mama mea, profesoara de muzică Lucreția Mihaiu, era născută în același an. Încă din liceu, junele Pepi – cum îl alintau apropiații – se lăsase contaminat de jazz, ca transfigurare muzicală a noțiunii de libertate. Această sinteză existențial-pasională avea să confere un nimb miraculos vieții lui Iosif Viehmann. Deși longeviv, nimeni nu l-a putut asocia vreodată ideii de senectute. Faptele sale, alura sa, deschiderea spre dialog, civilitatea, generozitatea, optimismul, amenitatea în a-și ajutora semenii sunt doar câteva însușiri ce l-au definit ca pământean mult-admirat de toate generațiile, dar cu o specială aderență în rândurile tineretului.
În anii de după 1989, când prea mulți compatrioți încercau să-și compenseze frustrările din „iepoca de aur” a totalitarismului ignorând aspirațiile urmașilor, Viehmann rămăsese un generator de speranțe. Mi-amintesc cum niște adolescenți clujeni (colegi ai fiicei mele Lucreția Rafaela Mihaiu, elevă la același Colegiu Național George Coșbuc din Cluj absolvit și de fiica lui Pepi), supărați că profesorii n-aveau nicio intenție de a-i scoate în natură, mi-au declarat radioși: „Las’ că vorbim noi cu domnul Viehmann și ne organizează dânsul vreo expediție prin munți și prin peșteri.”
Sunt convins că același sens al aventurii superioare, ce făcuse din Viehmann un respectabil expert în speologie, e intim legat de pasiunea sa pentru jazz. Exploratorul însuflețit, capabil de experimente pe viu ce depășeau limitele sportului extrem – și asta după opt decenii de viață! – nu s-a limitat la savurarea egocentrică a frumuseților acestei muzici. Generos din fire, el a încercat să-i facă părtași și pe alții la propriile-i bucurii. Astfel a procedat încă de la începutul amenințătoarei epoci postbelice. Între 1945-1947, cât au mai fost permise astfel de inițiative personale, Iosif Viehmann a condus unul dintre primele big band-uri ale elevilor și studenților din România (mai întâi la Timișoara, unde se refugiase împreună cu familia, în perioada cât nordul Transilvaniei se afla sub ocupație, iar mai apoi la Cluj, sub egida Asociației de Amiciție Româno-Americane, conduse de profesorul Alexandru Borza, fondatorul Grădinii Botanice clujene). Supraviețuind sinistrei epoci staliniste, Viehmann devine – în perioada de liberalizare din a doua jumătate a anilor 1960 – inițiatorul Cursului de Istoria Jazzului de la Casa de Cultură a Studenților Cluj. După 1971, când grotescul dictator scorniceștean va încerca să aplice modelul nord-coreean pe spinarea unei națiuni europene de 23 de milioane, micul spațiu păstorit de Iosif Viehmann devine un refugiu pentru adevăr, decență, cultură.
Din păcate, implicarea „trup și suflet” în beneficiul vieții academice/ studențești nu i-a mai lăsat profesorului timp pentru o eventuală cronică, din interior, a propriilor fapte. Mărturiile fotografice asupra perioadei respective le realizase el însuși, dar la fel de necesare posterității ar fi fost consemnări despre excursiile, recitalurile, conferințele, concertele, turneele sau apreciatele mini-festivaluri girate de dânsul. Am întâlnit numeroși necunoscuți, de diverse vârste, profesiuni și zone de proveniență, care îmi mărturiseau că se apropiaseră de jazz în anii lor de studenție la Cluj, grație cursurilor de inițiere susținute cu șarm inconfundabil de profesorul Viehmann.
Nu e de mirare: în anii din urmă, el rămăsese ultimul discipol activ al ilustrului savant-explorator Emil Racoviță, de la care preluase arta comunicării cu audiențe dintre cele mai diverse. Și să nu uităm că Institutul de Speologie din Cluj, fondat în 1920, e cea mai veche instituție de acest tip de pe Glob! Din 1997 până în 2005 am avut plăcerea de a combina Cursul meu de Estetica Jazzului cu inserturile istorice ale dânsului, sub înaltul patronaj al Academiei Naționale de Muzică G. Dima din Cluj. Atmosfera de elevată comunicare intelectuală și afectivă, auditoriul variat și receptiv, revelațiile estetice de care aveam parte în fiecare joi, de la orele 19, în sala 11/parter stânga, transformau acele întâlniri în experiențe privilegiate, pentru care i-am rămas îndatorat distinsului senior.
Biografia sa a reușit să îmbine, într-o manieră unică și inebranlabilă, profesiunea de speolog cu vocația de diseminator al jazzului printre concetățeni. Acest al doilea aspect al puternicei sale personalități se manifestase cu un plus de eficiență ‒ chiar în pofida adversităților totalitariste – începând din 1968, când a fondat la Casa de Cultură a Studenților din Cluj așa-numitul Club de Jazz. În ambianța favorabilă, de jovială confrerie, pe care a știut s-o cultive Pepi Viehmann, generații succesive de studenți (dar și, în genere, de tineri cu apetență pentru cultură) s-au lăsat fascinate de frumusețea muzicii secolului XX purtând „numele cu doi z la coadă” (din câte țin minte, sintagma mi-a livrat-o chiar dânsul).
Ca lider dedicat al amintitului Club, Pepi a devenit ‒ în mediile studențești ale Clujului – un promotor al festivalurilor ce întrețineau flama jazzistică în obscuritatea lăsată peste patria noastră. Punctul culminant al fiecărui an era atins odată cu renașterea post-invernală, când ‒ grație bunei colaborări dintre Viehmann și Nicolae Ionescu, corifeul Clubului similar sibian – studenții clujeni dispuneau de o cotă specială de bilete, spre a participa la mult-râvnitele festivaluri de jazz din urbea de pe Cibin. Ar fi necesare talentul și luciditatea unui Sorin Antohi, spre a evoca acele neasemuite ritualuri de Primăvară – ale căror efecte emoționale pot fi asemănate capodoperei omonime a lui Stravinsky.
Tot la Clubul girat de Iosif Viehmann mi s-a oferit șansa de a-mi susține primele conferințe pe teme de jazzologie. Certamente, acelea au constituit nucleul viitorului Curs de Estetica Jazzului, pe care avui onoarea de a-l inaugura în 1997 la Academia Națională de Muzică G. Dima din Cluj, una dintre cele mai eficiente instituții de cultură ale României. Până la aniversarea a 80 de ani de viață, Domnul Viehmann și-a susținut prelegerile de istoria jazzului, agrementate cu diaporame savuros comentate, ca parte componentă a Modulului de Jazz al Academiei.
Acesta fusese fondat prin acțiunea îngemănată a rectorului Alexandru Fărcaș, a profesorului de percuție Grigore Pop, a liderului de big band Stefan Vannai și a subsemnatului (demers susținut ulterior, cu aceeași benevolență, de rectorii Aurel Marc, Adrian Pop și Vasile Jucan). Cât timp au existat fonduri, în cadrul Modulului au fost invitați să predea și importanții jazzologi bucureșteni Florian Lungu și Mircea Tiberian.
Iosif Viehmann va rămâne, în memoria celor ce l-au cunoscut, ca un reprezentant exponențial al ideii de solidaritate interumană. În consens cu autenticii zelatori ai jazzului, el a aplicat în viața curentă ceea ce muzica sa preferată simboliza esențialmente: libertatea. Asemenea oameni au alură de salvatori în perioadele de opresiune socială, așa cum fu jumătatea totalitară de secol XX parcursă de România. Într-o epocă a massificării și depersonalizării, Viehmann a știut să mențină și să cultive valori precum respectul față de semeni (și de sine!), demnitatea, dreptul la opinie, răspândind în jurul său o aură contaminantă de bucurie vitală.
Ajunși amândoi la senectute, ne revedeam sporadic în ambianța de convivialitate creată de arhitectul Ionel Vitoc în jurul revistei pe care o înființase, sub titulatura Orașul. Prin același perimetru urban (jalonat și de redacțiile Steaua, Tribuna, Echinox), l-am întâlnit odată întâmplător pe Iosif Viehmann, vizavi de statuia Corvinului, în centrul mult-adoratului nostru Cluj. Am încercat să fixez momentul în următorul text:
Surâsul jazzificatorului
16 iunie 2014/ în centrul clujului/ vizavi de statuia corvinului/
vine spre mine domnul iosif viehmann// născut în 1925/ (mama
mea/ apărută pe lume în același
an/ s’a dus la cele sfinte/ în 2012)//
omul e mult slăbit / dar surâzător/
îmi întinde mâna/ zicând:// nu ne
lăsăm!/ totul pentru muzică!