Katrine Engberg
Sâmbătă, 14 octombrie
Prolog
Fiolele de sticlă transparentă se aflau în dulăpiorul încuiat, alături de seringi de unică folosință și recipiente cu ace – morfină și oxicodonă pentru durere puternică, proprafenonă pentru fibrilație atrială, și Pradaxa, care ajuta la subțierea sângelui, sigilate în siguranță în cutiuțe și învelite în plastic transparent: medicamente standard pentru secția de cardiologie de la Spitalul Național din Copenhaga, căi spre alinarea durerii și o calitate a vieții mai bună, uneori chiar și către vindecare.
Asistenta aruncă o privire rapidă spre medicamente și făcu în minte câteva calcule. Ce greutatea putea avea bărbatul? Informația era notată pe tăblița albă de la capul patului, dar era prea epuizată să verifice.
Noaptea parcă nu se mai termina. Chiar înainte să se încheie tura ei, cu o zi înainte, cineva anunțase că rămâne acasă – se îmbolnăvise – așa că ea făcea tură dublă. În loc să-și petreacă seara cu familia, lucra de aproape șaisprezece ore. În creier îi răsunau doar alarme, cereri și întrebări de la pacienți neliniștiți. Picioarele o dureau în încălțările ergonomice și gâtul îi înțepenise.
Căscă, se frecă la ochi și își surprinse reflexia în ușa metalică, lucioasă, a dulăpiorului. Nicio persoană de 32 de ani n-ar fi trebuit să aibă întruna pungi sub ochi. Munca o epuiza. Mai avea doar o oră și i se termina tura și putea merge acasă, în timp ce copiii se trezeau și mâncau cereale Coco Pops în fața televizorului.
Alese trei fiole, le puse în buzunarul halatului și încuie dulăpiorul. Trei fiole de 10 ml fiecare, cu o concentrație de 50 mg/ml ajmalină, ar fi trebuit să fie suficiente. Pacientul nu putea cântări mai mult de 68 de kilograme, ceea ce însemna că 30 ml din medicamentul împotriva aritmiei însemnau de două ori mai mult decât doza maximă recomandată. Suficient cât să-i provoace un stop cardiac imediat și să-i curme suferința. Și pe a tuturor celorlalți, se gândi ea, apucând-o pe coridorul pustiu către camera opt.
Bătrânul era pretențios. Avea o gură spurcată, era nepoliticos și se plângea de multe lucruri, de la cafeaua slabă din spital până la aroganța doctorilor. Tot pavilionul era sătul de personalitatea lui arțăgoasă.
Ea fusese mereu o persoană care spunea lucrurilor pe nume și lua măsuri, așadar nu juca un rol care să-i atragă simpatii, însă ce altceva să facă? Să stea și să se plângă de rațiile mici pentru personal și de paturile insuficiente, precum colegele ei? Exclus! Ea voia să aibă un impact.
O femeie de serviciu, cu părul legat în batic și aspect abătut, își împingea căruciorul cu ustensile pentru curățenie pe hol, fără să ridice privirea de la podeaua acoperită cu linoleum. Asistenta trecu pe lângă ea, cu fiolele în buzunar. Inima începu să-i bată mai repede. Curând urma să-și intre în rol, să-și atingă potențialul, încercând să salveze o viață. Nerăbdarea îi pulsa în tot corpul, parcă prinzând ea însăși viață, contrabalansând sentimentul de vid pe care-l avea de obicei. Era indispensabilă. Miza era mare, pe umerii ei se afla o răspundere uriașă. În momentul acela, ea era Dumnezeu.
Încuie ușa de la toaleta personalului, se spălă repede pe mâini cu alcool și spălă și raftul de deasupra chiuvetei, pe care apoi înșiră fiolele. Cu degete experimentate, scoase seringa de unică folosință din ambalaj și extrase medicamentul, agitând-o instinctiv să se asigure că nu avea bule de aer. Mototoli ambalajul și-l vârî la fundul coșului de gunoi, apoi, cu seringa ascunsă în buzunar, deschise ușa.
În fața rezervei 8 aruncă o privire discretă pe hol. Nici urmă de colegi sau de pacienți care să se îndrepte spre baie. Deschise și păși în beznă. Un sforăit ușor dinspre pat îi spuse că pacientul dormea. Putea să-și vadă de treabă.
Se apropie de pat, privindu-l pe bătrân, care zăcea pe spate, cu gura întredeschisă. Era cenușiu, osos și uscățiv, și în colțul gurii avea un balonaș de salivă. Pleoapele îi tresăreau ușor. Există oare ceva, se gândi ea, mai de prisos decât bătrânii morocănoși?
Deschise capacul branulei de pe dosul cu piele subțire al mâinii lui și scoase seringa din buzunar. Acces direct la sângele care curge spre inimă, o poartă deschisă pentru vârful întins al degetului lui Dumnezeu.
Partea bună la ajmalină este că acționează rapid. Infarctul are loc aproape instantaneu. Asistenta conectă seringa la branulă, știind că va avea foarte puțin timp să o ascundă înainte să se activeze alarma monitorului.
Pacientul se mișcă puțin în somn. Ea îi atinse cu blândețe mâna. Apoi apăsă pistonul până la capăt.
Luni, 9 octombrie
Cinci zile mai înainte
Capitolul 1
– Câh! Oribil!
Frederik își șterse apa de pe frunte și își puse șapca înapoi pe cap. Își ridică gluga pelerinei de ploaie, asigurându-se că geanta îi era închisă, și se urcă pe bicicletă. De fiecare dată când alarma se declanșa la 5:15 îi era greu să se ridice din pat, dar unele dimineți erau mai rele decât altele. De data asta, ploaia insistentă îl făcea să se întrebe de ce acceptase traseul acela de livrare a presei. Șase zile pe săptămână, cincisprezece clădiri din centrul Copenhagăi, șase sute douăzeci de rânduri de trepte în sus și în jos. Din nefericire, era singura cale să strângă bani pentru excursia cu clasa. Nu avea de gând să o rateze.
În timp ce avansa peste dalele de piatră, punctul de distribuție dispărea în semiîntunericul din spatele lui. Telefonul din buzunar îi pompa muzică în urechi și îi dădea energie: I got my black shirt on, I got my black gloves on. Chiar și pe ploaie i se părea cool să aibă cea mai aglomerată stradă comercială pentru pietoni doar pentru el.
Se ridică în picioare pe bicicletă și străbătu Stroget până când piața veche, Gammeltorv, și piața nouă, Nytorv, se deschiseră la stânga și la dreapta lui. Cartierul era plin de clădiri cu tencuială netedă, șprosuri și streșini de cupru, acum pline cu stropii ploii de toamnă, de copaci tunși și de băncile emblematice ale Copenhagăi, cu gunoi îndesat printre scândurile verde-închis. Coloanele în nuanțe nisipii ale Tribunalului municipal păreau să lucească în bezna dimineții, făcând un contrast moral cu barurile vechi de la demisolul pieței.
Pe timp de zi, cele două piețe erau ca un nod de comunicare pentru curieri pe bicicletă, turiști și oameni care vindeau gablonțuri. La ora asta erau complet pustii.
Frederik sări de pe bicicletă și o sprijini de fântâna din mijlocul pieței. Își scoase căștile din urechi și își pipăi buzunarul, asigurându-se că avea suficient mărunțiș pentru un rulou cald, cu scorțișoară.
Trecând pe lângă fântână, aruncă o privire rapidă spre suprafața apei pe care apăreau unde de la picăturile care cădeau.
În apă era ceva.
În apă erau deseori obiecte. În fiecare zi, lucrătorii de la curățenie pescuiau doze de bere, pungi de plastic și pantofi curios de solitari.
Dar ceea ce vedea nu era un pantof.
Lui Frederik i se făcu rău. La trei metri de el, în cea mai veche fântână din Copenhaga, plutea o persoană, cu fața în jos și brațele desfăcute. Picăturile de apă îi loveau spatele gol cu pliciuri inocente, spărgându-se ca sute de fântâni mititele.
Preț de o clipă, Frederik nu reuși să se miște. Era paralizat, ca în coșmarurile acelea din care se trezea câteodată, trist că era prea mare ca să-l mai liniștească mama lui.
– Ajutor! Hei! strigă el, răgușit, incoerent. E cineva în apă!
Știa că ar fi trebuit să sară în fântână și să întoarcă trupul, să administreze primul ajutor, să facă orice, dar urina caldă care-i curgea pe picior sublinia cât era de incapabil să ajute pe cineva. Frederik privi iar trupul din apă. De data asta chiar înțelegea la ce se uită. Nu mai văzuse niciodată un om mort.
Cu picioarele tremurând, alergă spre magazinul non-stop. Ușile automate se deschiseră, îl întâmpină mirosul de scorțișoară și unt și o văzu imediat pe tipa blondă de la casă, care fredona ceva. Lui Frederik i se scurgea apă în ochi de pe cozorocul șepcii și se șterse pe față de apă proaspătă și sare.
– Ajutor, la naiba! Cheamă poliția!
Casiera se uită la el, cu ochii mari. Apoi lăsă deoparte tava cu rulouri cu scorțișoară și se întinse după telefon.
PLOAIA CURGEA TORENȚIAL peste Copenhaga, încețoșând contururile acoperișurilor cu olane și ale fațadelor tencuite. Cerul trimitea cascade de apă neobișnuit de caldă peste umbrelele și dalele din Piața Veche. Inspectorul Jeppe Korner închise strâns ochii, hotărând apoi să riște o privire în sus. Nici măcar un petic de cer senin, liniștitor, nu se vedea la orizont. Poate că lumea chiar se dizolva și oceanele revendicau ultimele bucăți de pământ rămase. Își șterse chipul cu mâna udă, își înăbuși un căscat și se aplecă pe sub cordonul care împrejmuia locul faptei. Apa îi intrase în teniși, la cusături, și îi făcea să scârțâie la fiecare pas.
traducere de Iulia Dromereschi