Autoportret în oglinda convexă (29)
Gerald McCarthy (n. 1947), profesor de engleză la St. Thomas Aquinas College în Sparkhill, New York, este autorul a peste 10 volume de poezie. Un poet discret, McCarthy s-a făcut remarcat datorită modului în care cărțile sale (una de memorii) abordează războiul din Vietnam – poetul s-a înrolat în marina americană la 17 ani, dar a dezertat după trei ani. Chestionarea conflictului și a urmărilor sale fac din poezia lui McCarthy nu doar un discurs anti-război, ci și o meditație asupra distrugerii, totul dintr-o perspectivă nemediată, adeseori atroce în transparența sa.
Vasul morții
Pentru fiecare floare pe care o culegi
îți voi aduce un corp –
o mână de struguri pentru un braț,
lămâi pentru ochi orbiți de foc.
Iată, aceste picioare pentru un câmp de maci,
sau o pajiște de iarbă verde.
Un simplu vas, mișcându-se
balansându-se cu valurile.
Pentru micile scoici albe de pe o plajă,
câteva degete de la mâini, câteva de la picioare.
Taie flori, ca hortensiile
și îți pot oferi
genunchi, chiar și glezne
prinse în noroi.
Pentru răchitani sau pentru acele mănunchiuri
de morcov sălbatic
îți voi aduce o grămăjoară de unghii
unele atât de mici și de fragile
încât se simt ca aripile furnicilor zburătore.
Pentru mirosul dulce al trifoiului
și smocurile de iarbă de câmp
îți voi aduce mâinile,
degete care dor de la vreme,
mâini de toate dimensiunile –
privește cum urcă pe plasele vasului
În sfârșit libere să plece.
Începe acum, începe să numeri:
Adu-mi tulpinile subțiri
ale grâului de vară târzie
mișcându-se în vânt,
sau chiar adierea lavandei ,
bâzâitul albinelor prinse pentru totdeauna
în petalele de albastru palid.
Alergător pe borduri
M-am născut cu un picior
mai scurt decât celălalt,
și am învățat să merg pe borduri
balansându-mi piciorul bun
în afară ca o aripă.
Un pas jumate
m-au numit –
Mă uitam în sus la ei
cum stăteau adunați
peste drum de liceu
în centru, aproape
de restaurantul lui Marino
unde afișul spunea –
că îi servesc și pe cei
care stau în picioare și așteaptă –
și mai jos de asta: Oprește-te și să știi.
Știu că voiam să ocolesc
mulțimea, râsetele –
hei, șchiopule, ce faci acolo?
Niciun sens să încerci să scapi
de ceea ce nu poți schimba,
răsucindu-mă departe de privirile lor –
călcâiul meu bun lovind puternic
asfaltul.
Legiuna cu Glugă
Nu există cuvinte
să spună de ce am luptat,
cine ne-a trimis și ce am sperat să obținem.
Există doar ploaia
în timp ce lovește piatra neagră,
aceste amintiri ale ploii
care se întorc la noi –
o legiune cu glugi reflectată în zid.
În seara asta hoinărim fără arme și înfrigurați
de-a lungul acestui mal al râului Potomac
ca alți soldați care au campat aici
păzind focurile înăbușite în noapte.
La ce visam
în vara de dinainte să plecăm?
Ce frunză nu a pălit
în ultima lumină?
Ce mână nu ne-a trimis înapoi?
Traducere și prezentare de Alex Văsieș