Autoportret în oglinda convexă (18)
Philip Levine (1928-2015) a fost fiul unor imigranți ruso-evrei și a crescut în zona industrială a orașului Detroit. A început să muncească încă de la vârsta de 14 ani, lucru pe care avea să îl exploateze din punct de vedere literar în poemele sale care abordează în mod frecvent probleme aparținând clasei muncitoare a Detroit-ului acelor ani. A participat în anii ’50 la cursuri de creative writing conduse de Robert Lowell și John Berryman. Considerat una dintre cele mai remarcabile voci ale poeziei americane din secolul XX, Levine a câștigat, printre altele, și un premiu Pulitzer pentru poezie și a fost, între 2011-2012, deținătorul funcției de Poet Laureat al Statelor Unite.
Ce este munca
Stăm în ploaie într-un șir lung
așteptând la Ford Highland Park. Pentru muncă.
Știi ce este munca – dacă ești
destul de în vârstă ca să citești asta, atunci știi
ce este munca, chiar dacă poate nu muncești.
Nu te mai gândi la tine. Asta e despre așteptare,
despre mutatul greutății de pe un picior pe altul.
Simțind ploaia ușoară cum cade ca pâcla
în părul tău, încețoșându-ți privirea
până când ai impresia că îți vezi propriul frate
înaintea ta, poate cu zece locuri.
Îți ștergi ochelarii cu degetele,
și bineînțeles că e fratele altcuiva,
mai îngust în umeri decât
al tău, dar cu aceeași cocoașă tristă, rânjetul
care nu ascunde încăpățânarea,
refuzul trist de a se pleca în fața
ploii, orelor irosite așteptând,
înțelegerii faptului că undeva înaintea ta
e un bărbat care va spune, „Nu,
nu facem angajări azi”, fără să ofere
vreo altă explicație. Îți iubești fratele,
acum, brusc, abia mai poți rezista iubirii
care te copleșește, o simți pentru el,
care nu e alături de tine sau în spatele tău sau
în față, pentru că e acasă încercând să
se odihnească după un schimb nenorocit de noapte
la Cadillac, ca să se poată trezi
înainte de prânz și să își exerseze germana.
Muncește opt ore pe noapte ca să poată cânta
Wagner, opera pe care tu o urăști cel mai tare,
cea mai proastă muzică inventată vreodată.
Cât timp a trecut de când i-ai spus
că îl iubești, de când i-ai ținut umerii lați,
ți-ai deschis ochii și ai spus acele cuvinte,
și poate l-ai sărutat pe obraz? Niciodată
nu ai făcut ceva atât de simplu, de evident,
nu pentru că ești prea tânăr sau prea prost,
nu pentru că ești invidios sau chiar rău
sau incapabil să plângi în
prezența altui bărbat, nu,
ci doar pentru că nu știi ce este munca.
Visul
Asta nu are nimic de-a face cu războiul
sau cu sfârșitul lumii. Ea
visează că acolo sunt grauri cenușii
pe pajiștea iernii, iar mugurii
portocalilor din anul următor sunt laolaltă
cu cei de anul acesta, iar soarele
e încă sus, un cerc apos
de foc așezându-se pe cer
la ora cinei, dar nu există nicio
flacără care să se întindă prin casă
sau să amenințe patul. Când ea
se trezește, aude telefonul sunând
într-o cameră îndepărtată, dar nu se
duce să răspundă. Nu
este nimeni cu ea acasă, iar mașinile
care trec prin fața casei șuieră
în ploaie. „Copiii mei!” aproape
că spune, dar nu mai
există copii în casă, nu mai
există cei care care s-ar
întoarce la ea cu fețele copleșite
de lacrimi, cerându-și iertare de la ea.
Președintele
Astăzi, la televizor, bărbați
vor fi lansați în spațiu și se vor întoarce,
bărbați pe care ea nu și-i poate închipui.
Pierduți în costume gigantice de hârtie,
se mișcă precum creaturile mării.
O voce se va auzi trosnind de acolo
de unde nicio voce nu
vorbește despre marele teatru
al cuceririi, al avansării
dincolo de simplele miracole
ale zborului, de micile aventuri
ale păsărilor și animalelor. Președintele
va răspunde cu cuvinte pe care
ea nu își amintește să le mai fi auzit
vreodată spuse altcuiva.
Traducere și text introductiv de Alex Văsieș