Auoportret în oglinda convexă (15)
Anne Waldman (n. 1945) este o poetă care a fost asociată atât cu Generația Beat, cât și cu al doilea val al Școlii New Yorkeze de poezie. Cunoscută și pentru performanceurile ei și pentru colaborările cu artiști vizuali, dansatori sau muzicieni, Waldman este de asemenea și o susținătoare a activismului cultural și a budismului tibetan, care se reflectă, în diverse momente, și în poezia sa. Pe lângă referințele explicite la poeți ai grupului Școlii de la New York, poezia Annei Waldman merită citită și pentru update-ul pe care aceasta îl realizează la nivel stilistic față de predecesorii ei, abătându-se de la influențele moderniste sau suprarealiste, și mutând accentul asupra reacțiilor și posibilităților imediate.
Un apel telefonic de la Frank O’Hara
„Că tot acest declin ar putea însemna viață în moarte”
Trăiam în San Francisco
Inima mea era în Manhattan
Nu avea niciun sens, nu era un reper
Auzind claxoanele triste noaptea,
evocări fragile ale unor lucruri femeiești
Cele 3 tonuri (ultimul cel mai sonor)
erau ca niște alarme, haiku-muezini în zori
Apelul a venit după-amiaza
„Frank, ești chiar tu?”
Mă trezeam răcită în zori
în casa de lemn ca o corabie veche
Stăteam înfofolită peste zi
așezată pe verandă ca să mă prindă soarele
Locuiam aproape de un parc al cărui verde închis
peste umărul meu făcea viața mai liniștită
Era starea mea de spirit șovăielnică sau mai indiferentă?
Vreau să fiu lipsită de ornamentele poeziei,
de datoria ei, lipsită de iritarea constantă,
eu în ea, cine avea un motiv mai important
pentru a trăi? Să o fac, de ce? (De ce, Frank?)
Pentru a face energiile să danseze etc.
Haina mea o pelerină a ororilor
Mă plimbam prin oraș sau
prin cutremurul iminent. Asta era?
Zile de rău augur. Strada aruncându-și
lumina ei halucinatorie peste câini triști,
prea mulți oameni religioși, sau o femeie
m-a surprins cu privirea ei indecisă
în apropierea stadionului gol
Am mers înapoi speriată de
propria mea întunecime
Apoi Frank a sunat să spună
„Ce? Încă nu ai terminat cu văitatul?
Nu poți mirosi eucaliptul,
nu te-ai apropiat niciodată de Pacific?
`Cât timp sincer și liber/ te iei după
muzică în timp ce venele ți se umflă`”
a cântat el, citând un metafizician
„Tu nu știi secretul, cum să
te trezești și să înțelegi că nu exiști, dar
acela știe, nu înțelegi că fenomenele
sunt mult mai importante decât acesta?
Întotdeauna mi-a plăcut acela.”
„Întotdeauna?” am țipat eu, dorindu-mi să îl cred
„Da.” „Dar mai spune! Cum poți dacă
e trist & mort?” „Dar nu e nimic mai mult!
Dacă! Nu este. Nu vrea să fie
Tu vrei să fii?” Era tot mai entuziasmat de cântecul său
„Sigur că nu trebuie să accept tot
ce faci tu în zilele astea. În anii ăștia.
Dar îmi lipsesc culoarea, arhitectura,
discuțiile. Știi tu, aia era viața!
Iar moartea e așa o insultă. La urma urmei
eram îndrăgostit de viață și iubeam
să îi îmbrățișez pe ceilalți, pe iubiți,
cu corpul meu.” A suspinat & a râs
Nu mai era așa cum îl ținusem minte
Nu mai puțin generos, ci mai abstract
Oare avea chiar și voce acum, m-am întrebat
sau doar mi se părea mie, în mijlocul
acestei zile lungi, acum cu telefonul în mână
formând numărul de Manhattan.
Minciuna
Arta începe cu o minciună
Separația ești tu plus eu plus ceea ce noi facem
Uită-te în bec, clipește, soarele-i în ochii tăi
Vreau un cer neobișnuit
punct de observație lipsit de greșeală
Arta începe cu o minciună
Nimic de pierdut, înălțarea spontană
a reflexiei, pictează imaginea
unui bec, sau observă soarele
Cum să aprinzi lumea, apoi să mori
Să te distanțezi de artificialitate
Cum? Arta începe cu o minciună
Publicului îi vine să plângă
când actorii sunt sinceri & înflăcărați
Privește în lumina rampei, apoi răspunde-i ochiului
Tu eziți într-un corp artificial
Încerci să imiți strălucirea lumii
Arta începe cu o minciună
Asta-i povestea, o pată clară în ochi.
Traducere și text introductiv de Alex Văsieș