Invazia extraterestră sau sfârșitul lumii au început să devină aproape visuri dulci în contextele socio-politice actuale. Pare o idee controversată, însă, dacă ne uităm la meme din social media cu Opriți planeta, vreau să cobor / Stop the Planet, I Want to Get Off sau la filme ca Wall•E (2008) ori Nu priviți în sus / Don’t Look Up (2021), am putea spune că, cel puțin în ultimii 20-30 de ani, perspectivele asupra contactului cu ființele extraterestre sau asupra unei potențiale apocalipse au fost învăluite de o îmblânzire care promite fie comedie, fie o romanțare a evenimentului. Sigur, realitatea sumbră nu bate paranoia și haosul general care ar acapara planeta într-un astfel de scenariu, așa că până la urmă ne bucurăm că fantezia rămâne o fantezie pe care o consumăm în decurs de câteva ore, pururi protejați de convențiile ficțiunii.
Proiectul Hail Mary / Project Hail Mary (2026) și Primul contact / Arrival (2016) sunt două filme SF care explorează, la zece ani distanță, ideea contactului cu extratereștrii. Primul, realizat de duoul regizoral Phil Lord și Christopher Miller, urmărește destinul unui profesor devenit astronaut, Ryland Grace (Ryan Gosling), care se trezește fără amintiri pe o navă spațială, descoperind treptat că el reprezintă ultima speranță a omenirii de a opri o amenințare extraterestră ce primejduiește supraviețuirea Soarelui și, implicit, a umanității. Al doilea, în regia lui Denis Villeneuve, o are ca protagonistă pe Louise Banks (Amy Adams), o lingvistă recrutată de Armata Statelor Unite ale Americii pentru a înțelege limbajul extratereștrilor care au aterizat în 12 locuri diverse de pe Pământ. În acești zece ani se remarcă și titluri din categoria filmelor cu extratereștri: franciza Alien a continuat cu Alien: Pactul / Alien: Covenant (2017), Ziua Independenței a avut o continuare în 2016 cu Ziua Independenței: Renașterea / Independence Day: Resurgence, dar se pot aminti și filme care propun perspective mai proaspete asupra contactului cu forțele extraterestre, ca Vivarium (2019) al lui Lorcan Finnegan, unde un cuplu fără copii, ajuns într-o suburbie asemănătoare unui vivariu, este forțat să crească o vietate extraterestră misterioasă. Cele două filme se disting însă printr-o abordare mai puțin ostilă în ceea ce privește contactul cu ființele extraterestre, în ambele cazuri accentul căzând pe comunicare și colaborare între noi și ceilalți.
Pornesc, așadar, de la simpla premisă că, așa cum spuneam mai devreme, probabil că realele orori lucrează în conștiința colectivă a cineaștilor, în așa fel încât universurile construite de aceștia se îndepărtează tot mai mult de zonele genului horror de la care au pornit adesea astfel de scenarii în trecut. Cu extratereștri prietenoși am mai avut de-a face în cinema, iar de cele mai multe ori creaturile erau folosite ca elemente de intrigă prin care se trăgeau semnale de alarmă asupra crizelor sau asupra anxietăților sociale ale vremii, ca în Ziua în care pământul s-a oprit / The Day the Earth Stood Still (1951) al lui Robert Wise sau în E.T. Extraterestrul / E.T. the Extra-Terrestrial (1982) al lui Steven Spielberg. În ambele, prezența și intervențiile extratereștrilor scot la suprafață laturi distructive ale umanității, cum ar fi exploatarea armelor nucleare, aspect care îi determină să își arate îngrijorarea și opoziția față de acestea.
În Proiectul Hail Mary este prezentat un univers în care Soarele își pierde treptat energia din cauza unui microorganism extraterestru pe care oamenii de știință îl numesc „astrofag”. Depășiți de situație, aceștia îl contactează pe Ryland, un fost biolog molecular, care în prezent predă științe la gimnaziu. Filmul impune de la început o convenție ușor comică, susținută de un protagonist autoironic și imperfect. Ryland nu întrunește calitățile obișnuite ale unui erou clasic. Pare a se fi mulțumit cu o carieră prin care nu-și atinge potențialul maxim, iar chemării la aventură îi răspunde nu doar cu ezitare, ci cu opunere vehementă. Pentru a fi trimis în misiunea de salvare a planetei, el este urmărit, capturat și drogat împotriva voinței sale, după ce oamenii de știință îi cer doar ajutorul intelectual la început. Filmul propune un fir narativ inteligent și jucăuș, începând cu trezirea lui Ryland la bordul navei spațiale, fără vreo urmă de amintire despre cum a ajuns acolo sau cine e. Prin intermediul flashback-urilor, aflăm care au fost circumstanțele prin care a ajuns acolo, urmând ca în partea a doua a misiunii sale să se împrietenească cu un extraterestru a cărui
planetă se confruntă cu același inamic.
Primul contact contrastează printr-o perspectivă și atmosferă mult mai tensionate, susținute de un fir narativ sensibil care se concentrează pe viața personală a protagonistei Louise. Aici, salturile în timp își găsesc justificarea nu doar în artificiul narativ catchy, ci și în tema propriu-zisă a filmului, care explorează ideea de premoniție, protagonista având ocazia să-și cunoască propriul viitor după contactul cu forțele extraterestre. Ambele filme urmăresc felul în care guvernul și oamenii de știință apelează la practicanți sau foști practicanți ai domeniului pentru cunoștințele lor aprofundate, expertiza lor fiind conturată și prin atribuirea carierelor de profesori. În Primul contact, Louise predă lingvistică avansată la o universitate, iar Ryland este contactat datorită tezei sale care propune ideea controversată conform căreia apa nu este necesară pentru ca viața să evolueze.
Narațiunile non-lineare, bazate pe un artificiu „de efect sigur” în ceea ce privește menținerea suspansului, sunt menite în ambele cazuri să provoace spectatorul spre dorința de a descifra ce s-a întâmplat. Totuși, mizele sunt diferite, Primul contact dezvăluind o răsturnare de situație neașteptată, care cântărește mult, atât pentru destinul protagonistei, cât și pentru cel al omenirii, în timp ce Proiectul Hail Mary propune un du-te–vino în timp, menit să mențină suspansul întrebării „Cum s-a ajuns aici?”.
În ambele filme, accentul se pune mult pe ideea de comunicare: Ryland găsește rapid un mecanism prin care să înțeleagă limbajul extraterestrului Rocky, cei doi neîntâmpinând prea multe dificultăți din cauza barierei lingvistice, ci mai degrabă în încercările de a duce misiunea la bun sfârșit. Limbajul reprezintă, însă, una dintre temele principale ale filmului Primul contact, fiindcă cea mai mare parte a acțiunii se concentrează asupra încercărilor lui Louise de a descifra, înțelege și interpreta limbajul codat al ființelor extraterestre. Călătoriile celor doi protagoniști diferă mult: una dintre ele este introspectivă, sensibilă și emoționantă pe toate planurile, în timp ce cealaltă e propulsată de acțiune, decizii rapide, scopul extern fiind primordial.
În ambele cazuri, ființele extraterestre care colaborează cu protagoniștii au scopuri pozitive: Rocky îl ajută pe Ryland în mod activ să-i înțeleagă limbajul, învață de la el, își oferă cunoștințele inginerești pentru a rezolva problema astrofagului și chiar îi salvează viața în momentul de criză, având unelte și cunoștințe mult mai avansate decât omul. La final, Rocky se sacrifică pentru el, sacrificiu care este returnat în epilogul filmului. Sacrificiul reprezintă de asemenea o temă comună, însă cu mize diferite, Ryland sacrificându-se pentru salvarea planetei sale. El revine la meseria de profesor, însă de data aceasta pe planeta extratereștrilor cu care se împrietenește, oferindu-și bagajul de cunoștințe pentru o specie care nu a avut șansa de a învăța în acest mod. Louise știe că în viitor fiica ei va muri de o boală incurabilă și că soțul ei o va părăsi din cauza secretului, dar decide să își sacrifice fericirea pentru a-și îndeplini destinul, fie el tragic.
Deși unul dintre filme este mai reflexiv, în timp ce altul subliniază importanța luării deciziilor și a acțiunii, ambele accentuează prețul comunicării și al colaborării, insistând pe ideea de înțelegere care anulează potențialele conflicte răsărite din teama de necunoscut sau de celălalt. Înțelegerea, atât a limbajului, cât și a intențiilor și a scopurilor finale, pare să fie cheia armoniei și a păcii, oricât de avansate ar fi tehnologiile sau știința care susțin aceste experiențe.
Filmele propun tonuri diferite, însă oricât de relaxate sau de tensionate ar fi acestea, putem concluziona că ideea contactului cu extratereștrii pare să devină din ce în ce mai digerabilă, dacă nu chiar dezirabilă. În acest context, ar fi curios să experimentăm un eveniment similar celui din 1938, când regizorul Orson Welles a speriat populația recitând un pasaj din Războiul lumilor la radio. Ar mai provoca ideea unei invazii extraterestre același grad de panică sau am îmbrățișa evenimentul cu o urmă de curiozitate?