Peste tot corul uniform – și doar în aparență format din tonalități discordante – adunat în jurul inteligenței artificiale, Reza Negarestani fluiera în biserică încă din 2018. Poate părea anacronic că aduc în discuție, pe subiectul probabil cel mai în vogă din ultima vreme, o carte apărută înainte de ChatGPT sau alte LLM-uri (large language models), dar cred că Intelligence and Spirit rămâne, în pofida distanței (relative) față de noile „dezvoltări” tehnologice și datorită amplorii argumentative, cea mai bună carte despre ce înseamnă și ce ar presupune artificializarea inteligenței umane. Ghidat de credința că filozofia este un program menit să exploreze și să extindă cât de mult posibil inteligibilitatea oricărui subiect cu care se confruntă, Negarestani nu se dă în lături de la a-și structura analiza împrumutând metode și concepte dintr-o multitudine covârșitoare de arii. Pentru a ajunge la o conceptualizare cât mai dinamică și încăpătoare a minții și artificializării sale, filozoful iranian construiește un dialog între zone precum idealismul german (preponderent Kant și Hegel), neo-pragmatismul american (în special Wilfrid Sellars și Robert Brandom), filozofia sistematică contemporană (Lorenz Puntel), termodinamică (Boltzmann), zone mai mult sau mai puțin speculative ale matematicii recente (topologie, teoria categoriilor), logică (Per Martin-Löf și teoria sa a tipurilor, logica liniară și ludica lui Jean-Yves Girard), informatică teoretică (teorii interactive ale computației, proof theory) și lista poate continua. Expectativa clișeică (de origine franceză și de mare actualitate slovenă, să nu ne sfiim să o spunem) ne-ar putea face să credem, mai ales în privința științelor „tari”, că autorul se joacă doar cu impresii, fără să cunoască aplicabilitatea reală a tuturor elementelor preluate. Deloc surprinzător, având în vedere specializarea inginerească care îi precedă cariera filozofică, Negarestani nu se înscrie în seria de filozofi-falși-cunoscători-de-științe, fiind capabil să treacă de la exegeze hegeliene originale la demonstrații logice în mai puțin de câteva pagini. Este redundant să îmi imaginez că aș putea reda mulțumitor toată complexitatea cărții lui Negarestani într-un spațiu limitat, așa că, îndemnând cititorii să exploreze singuri cotloanele mai tehnice ale volumului, mă întorc în cele ce urmează la ideea propusă în prima frază a textului de față.
Dacă ar fi să dăm crezare celor mai influente persoane din zona tehnologiei – în prezent concentrate în continuare în zona californiană Silicon Valley, în viitor, cum spunea recent Fred Turner, poate mutate mai aproape de nucleul conservator al Texasului – inteligența artificială generală, adică acea instanțiere tehnologică a unei inteligențe cel puțin umane, este iminentă. Marea bătălie în care sunt angrenați polii tehnologici de influență financiară și politică se duce între: cei optimiști cu privire la capacitățile – aproape mântuitoare, dacă nu cel puțin foarte benefice – viitoarei inteligențe artificiale; respectiv pesimiștii – denumiți ironic și „doomers”, de la credința în sfârșitul lumii – cei care cred că dezvoltarea unei tehnologii care să ne egaleze capacitățile cognitive poate duce la un viitor catastrofal pentru umanitate. Apropiați de cei din urmă, dar nu neapărat parte a unei sfere total separate, sunt și „longtermists”, persoane care cred că trebuie să avem în vedere traiectoria pe termen foarte lung a istoriei și rasei umane în dezvoltarea inteligenței artificiale.
Diferențele de fond dintre cele două tabere sunt, simplu spus, inexistente. Ideologic, atât propovăduitorii beneficiilor inteligenței artificiale generale, cât și cei speriați de potențialele efecte nocive ale acesteia din urmă, nu-și pun nicio problemă legată de efectele curente ale tehnologiilor care ar trebui să construiască inteligența generală, nici de sistemul care a creat astfel de tehnologii prin exploatarea unor inegalități infrastructurale. Odată puși ochelarii de cal pro-capitaliști, discursul public al celor două tabere ocultează dependența de banii publici a companiilor private care dezvoltă tehnologie, exploatarea corporatistă sau comportamentele cripto-coloniale față de zone ale globului mai puțin favorizate economic, făcând să pară că inteligența artificială s-ar materializa din neant și ar afecta doar viitorul, nu și prezentul. Similitudinile dintre cele două tabere continuă și la nivelul tehnologic sau, mai bine zis, onto-epistemologic. Fie că se tem de ea, fie că vor să o materializeze cât mai repede, tehnicienii vocali ai IA consideră că artificializarea rațiunii umane se poate realiza prin intermediul încastrării tehnologice a proceselor cognitive inductive, de generalizare și abstractizare a unor șabloane dintr-o cantitate de date suficient de mare. Acest argument inductiv e parte constituentă din abordarea așa-zis conexționistă a inteligenței artificiale, care stă la baza dezvoltărilor tuturor modelelor de limbaj populare din ultimii ani. Distanța de la inducție la inteligență artificială este, însă, una lungă și insurmontabilă în lipsa unei abordări complet diferite.
Aici intervine și Negarestani, care, încercând să iasă din fundătura tehnologică și ideologică a discursurilor populare despre inteligența artificială, pornește în sens invers în căutarea unui răspuns. Problema nu se mai pune, în cartea sa, în termenii câștigării „jocului imitației” de către o inteligență artificială, în sensul lui Alan Turing – și, deci, a oglindirii unor capacități raționale umane neînțelese propriu-zis –, ci din prisma unei revizuiri constante a înțelesului pe care îl atribuim termenului de „rațiune” și a construirii unei inteligențe capabile de operarea unei auto-revizuiri a propriei definiții acordate „rațiunii”. Cu alte cuvinte, una dintre pistele principale din Intelligence and Spirit ar fi că rațiunea nu este substanțială, în sensul unei caracteristici materiale sau metafizice care se regăsește doar la oameni, ci funcțională. Rațiunea, pentru Negarestani, este un proces care are ca scop auto-perfecționarea (în lipsa unei definiții propriu-zise a „perfecțiunii” sau a unui țel final). Rațiunea este o operațiune constantă (și interminabilă) prin care entitățile înzestrate cu rațiune reflectează asupra propriilor structuri transcendentale și a modalităților prin care cele din urmă le înfrânează cunoașterea mai amplă a lumii, în vederea revizuirii și îmbunătățirii structurilor respective. Pe scurt, într-o filiație explicit hegeliană, rațiunea este un proces de conștientizare de sine, în care modalitățile de auto-conceptualizare au implicații și asupra transformărilor la nivelul sinelui. Verificarea realizării rațiunii s-ar face, deci, prin apariția unor procese de auto-modificare, nu prin procese de manipulare a unor date primite din exterior.
Cu așa o definiție (concretă, chiar dacă în aparență abstractă) a rațiunii, ar putea părea că apologia pe care i-am făcut-o la început autorului iranian legat de utilizarea instrumentarului științific a fost o amăgire. Îmi place să cred că lucrurile stau, totuși, pe dos. Amăgire ar fi abordarea strict tehnică sau științifică a fenomenului IA, care crede că poate face dreptate complexității inteligenței umane prin reducerea tuturor proceselor raționale la cauze empirice, explicabile inductiv și formalizabile printr-o logică propozițională vetustă. Tot o amăgire ar fi abordarea strict „filozofică” a acestei problematici, care s-ar întoarce la idealismul german fără niciun stres față de importanța crucială pe care dezvoltările științifice din ultimele două secole le au în mai buna explorare a rațiunii. În fața unor astfel de abordări (academice) acceptabile, bazate pe izolare disciplinară, Negarestani riscă să pară un escroc pentru ambele tabere, tocmai datorită ambiției de a demonstra că, ideal (dar deloc idealist), filozofia trebuie să fie un univers de discursuri fără granițe, în care acuratețea sau veridicitatea nu pot fi presupuse din start doar din felul în care sunt aplicate anumite metodologii, ci, parafrazându-l pe Wilfrid Sellars, prin capacitatea de a da seama de felul cum lucrurile, în sens larg, stau împreună.
Ce rămâne, totuși, din această încercare întortocheată de a reda excursul lui Negarestani? Simplu spus, chiar dacă ajungem vreodată să construim o inteligență artificială generală sau nu, nu acesta ar trebui să fie scopul care ne ghidează. Inteligența artificială generală ar trebui să fie un prilej prin care aflăm mai multe despre dedesubturile funcționării propriei noastre rațiuni, un prilej de autoscopie care ne-ar putea releva mai multe despre propriile capacități de conceptualizare și transformare. Odată acceptate preceptele lui Negarestani, discursurile actuale despre inteligența artificială apar ca fiind goale, tocmai pentru că o inteligență generală n-ar putea fi realizată niciodată de persoane neatente la condițiile îmbunătățirii propriei rațiuni, condiții inextricabile de transformări politice mai egalitare.