PSALM NOU
Cine suntem când cuvintele sunt niște viermi
care nici dacă am fi cadavre nu ne-ar mistui.
Cine suntem când cuvintele sună ca niște petale sparte,
fărâmițate precum biscuiții pentru nou-născuți ori
nonagenari.
Cine suntem când vorbirea e leneșă într-o vilă renascentistă
în care adormi ca într-un acvariu golit de apă.
Cine suntem când un chip frumos de femeie
ocupă cu părul ei o capelă întreagă,
dar fără să o ilumineze.
Cine suntem când poezia este nu ceea ce e rostit
ci ceea ce rămâne după ce praful se așterne pe mobilă
iar un filosof cântă la pian, căzut în sine ca un nebun,
fără să-i pese de ceilalți.
Cine suntem când morții din Ucraina le fac semn morților
din Gaza
și semnul lor devine o cunună de flori de câmp care se
ridică în văzduh
asemenea unui obiect neidentificat
(OZN-ul ca ADN pentru zona celestă).
Ah, poeți din toate vremurile și ținuturile,
cu inimile lipite de inimi,
cu gura deschisă din care iese o floare de pulbere,
poeți ai mileniului și ai deceniului,
unde zace splina voastră abrutizată și ficatul vostru găurit,
unde sunt plămânii voștri înnegriți de războaie,
unde sunt coastele voastre ca niște aripi de înger sub dictatură.
