OPTZECISMUL TRANSNAȚIONAL. SUA, CANADA, AMERICA LATINĂ.
SUA: Curentul language poetry/language writing (anii ’70–’80) & performance, reviste: L=A=N=G=U=A=G=E (1978–81), Poetics Journal. Autori: Charles Bernstein, Lyn Hejinian, Ron Silliman. Note: anti-confesional, construcție pe limbaj (limbajul ca material), colaj – un „văr” major al optzecismului.
Canada: Noduri: Coach House Press; poezie vizuală & concretă (bpNichol – Barrie Phillip Nichol, 1944–1988, considerat un reper al avangardei târzii nord-americane, a cărui epopee deschisă The Martyrology e începută în 1972), continuată în anii ’80 de hibrizi text-vizual.
America Latină: post-Boom al anilor ’60–’70 & neo-baroc, reviste/curente: neobarroco (Cuba/Argentina), poezia spațială: holopoezia, aromopoezia, biopoezia (Brazilia), scene punk & performance (Chile). Autori: Néstor Perlongher (ARG), Eduardo Kac (BRA), Raúl Zurita (CHI), José Kozer (CUB/USA). Note: exuberanță intertextuală, politizare, corporalitate & media.
Vom regăsi astfel între optzecismul românesc trăsături comune cu poezia anilor optzeci din lume: de-sacralizarea autorului; intertext & pastișă (citare, remix, joc meta); biografism, urban + oralitate (argou, pop, „joasă/înaltă”); fragment, colaj, non-liniaritate (între poem-eseu și secvențe); instituții-cheie: reviste, cenacluri, festivaluri care fac „rețeaua”; context politic: în Est, scriere „contra” (cenzură, samizdat), atitudine critic-ironică față de canon, ideologie; în Vest, joc critic cu piața culturală și media.
Care ar fi diferențele? Est vs. Vest: în Est, underground/samizdat + presiune politică → sarcasm & disimulare; în Vest, dialog critic cu mass-media & consumul cultural. Latinitatea (Spania/Italia/Am. Latină) tinde spre biografism și retorică „caldă”, Nordul/Anglofonii spre proceduri „reci” (montaj formal, minimalism, limbaj ca material). Instituțiile diferă: la noi, cenacluri (Cenaclul de Luni, Universitas); în Polonia, revista-platformă (bruLion); în Cehoslovacia, samizdat; în Germania de Est, cercuri underground.
BIBLIOGRAFIE
România – generația ’80 (studii, antologii, fișe critice). Gheorghe Crăciun (ed.), Competiția continuă. Generația ’80 în texte teoretice (1994; ed. rev. 1999) – antologie-cheie a documentelor programatice. Nicolae Leahu, Poezia generației ’80 (Chișinău: Cartier, 2000; ed. a II-a, 2015) – monografie panoramică pe poezie. Mihai Vieru, „Generaţia ’80 între textualism și postmodernism” – sinteză critică. Ion Bogdan Lefter, Postmodernism: din dosarul unei „bătălii” culturale – despre contextul teoretic al anilor ’80–’90. Gheorghe Crăciun & Viorel Marineasa (eds.), Generația ’80 în proza scurtă (1998) – antologie reper pe proză. Alexandru Mușina, eseuri (ex. Unde se află poezia?) – manifeste și poziționări optzeciste.
Paralele/omologi în Europa (anii ’80)
Polonia – „generația bruLion”. Prezentare post-’89 cu secțiune despre rolul bruLion. Mikołaj Gliński, Not Waiting For a Masterpiece (Anymore): Polish Literature After 1989.
Cehoslovacia – underground & Revolver Revue. Istorie a underground-ului și a revistei Revolver Revue (studii/istoric). Fișă de autor Jáchym Topol (samizdat, Revolver Revue 1985).
Iugoslavia (Croația/Slovenia) – Quorum, Nova revija. Contextul „Generației Quorum” (Zagreb, 1984) – proză/poezie postmodernă. Influențe beat & ’80s în Quorum (notă de istorie literară). Nova revija (Ljubljana, din 1982) – rol cultural și politic; prezentări enciclopedice.
RDG (Germania de Est) – cercul „Prenzlauer Berg”. Overview al fenomenului și referințe (Leeder). Studiu MHRA despre Papenfuß și „Wende” — context poetic târziu ’80: Karl Christoph Esser, The Wende in the Light of Bert Papenfuß’s Poem ‘hunger, durst & sucht’, în MHRA Working Papers in the Humanities, 1 (2006), 1–16.
Spania — poesía de la experiencia. Introduceri critice (engleză): tipologie și origine (Granada, începutul anilor ’80). Articol academic (ES): poziția curentului în poezia spaniolă recentă. Notă de actualitate despre Luis García Montero (profil/consacrare).
Putem vorbi deci de un optzecism transnațional ca analogie – nu ca etichetă unică, ci ca rețea de mișcări înrudite ale anilor ’80 care împărtășesc aceeași estetică postmodernă. Pretutindeni, miza e similară: spargerea automatismelor de percepție, reconfigurarea autorității textului și un dialog critic cu ideologiile și cu media.
Optzecismul românesc este o mișcare literară, culturală și politică apărută simultan cu mișcări similare din Europa și din lume (America de Nord, Canada și America Latină). După mulți ani, de la suprarealismul anilor 1940, literatura română este perfect sincronizată din nou cu literatura Vestului. Se manifestă printr-un set recognoscibil de procedee și atitudini: intertext, colaj și pastișă; biografism urban și oralitate; umor rece, ironie critică și demitizare a „vocii înalte”; amestecul deliberat de registre înalt/pop; un interes programatic pentru formele textuale și pentru „textualizarea” realului. În plan instituțional, optzecismul crește la intersecția cenaclurilor (Cenaclul de Luni, Universitas), revistelor și festivalurilor, într-o rețea de validare paralelă cu instituțiile oficiale ale epocii.
În România, specificul local – cenzura târzie, presiunea ideologică, economia de penurie – imprimă mișcării o formă dublă: una publică, negociată, și una subterană, în care experimentul estetic devine implicit și gest civic. De aici rezultă două consecințe durabile: (1) o literatură care folosește rafinat instrumentele postmodernismului, dar păstrează tensiunea etică a epocii; (2) o „cultură a rețelei” (cenacluri, reviste, colocvii) care va trece relativ rapid în infrastructuri post-1989 (edituri independente, festivaluri, portaluri digitale).
După 1990, optzecismul nu se „închide”, ci se disipează fertil: autorii se diversifică, intră în dialog cu noile tehnologii și cu estetici emergente, iar moștenirea lui devine un repertoriu de tehnici și atitudini accesibile generațiilor următoare. În această perspectivă, optzecismul românesc poate fi citit drept capitol local al unei sincronii mai largi a anilor ’80, în care literatura, artele și critica – de la Varșovia la Londra și de la Mexico City la București sau Cluj – experimentează, în ritmuri diferite, aceeași eliberare metodică a limbajului.
Iată motivele pentru care nu folosesc termenii generația/promoția ’80, generația/promoția ’90, generația/promoția 2000 etc. Sunt inventați de critica și istoria literară comunistă, nu pe criterii estetice și ideologice literar-artistice, ci cu scopul de a menține într-o anumită presiune și control seriile de scriitori și artiști. Numai critica și istoria literară comunistă a pus în circulație termenul de „șef de generație”, ca și cum literatura ar cuprinde un singur scriitor per stadiu. Modelul era al conducătorului unic care trebuia să se multiplice și în lumea literară. Cine a fost șeful generației junimiste, dar al avangardei, dar al poeților moderni? Bacovia? Arghezi? Barbu? Pare de tot râsul. Literatura nu funcționează cu formule de recensământ literar, ci cu formule estetice și uneori plurivalente, cum este și optzecismul, care înseamnă renaștere literară și estetică, dar și morală, civică, ideologică, politică.
În cultura și istoria noastră națională optzecismul este o mișcare fundamentală și profundă de gândire, creație și acțiune, similară pașoptismului. A ține în lesa strânsă generaționist-biologică un astfel de termen nu e doar o îngustare a analizei, ci și un mod de a contribui la procesul iluzoriu de restaurație inițiat de generația ’60 după 1980, odată cu apariția optzecismului și mai ales în perioada post-comunistă, prin apariția revistei Literatorul în 1990, condusă de șaizeciștii Eugen Simion, Valeriu Cristea, Marin Sorescu și Fănuș Neagu, dar și prin preluarea celei mai importante reviste literare românești de către Nicolae Manolescu împreună cu pletora de critici și criticaștri șaizeciști afiliați. Preluarea de către optzeciști a conducerii fostelor reviste literare „redeșteptate” în perioada ceaușistă (Vatra, Familia, Ramuri, Steaua, Convorbiri literare, Argeș etc.), înființarea de către ei a altora noi (Contrapunct, Calende, Poesis, Observator cultural etc.), a unor bloguri, reviste (echivalentele online ale variantelor tipărite) și platforme online (Qpoem, Qproza etc.), a unor edituri noi (Paralela 45, Polirom, Nemira, Aula, Marineasa etc.) – toate acestea au contribuit din plin la regândirea radicală a canonului impus de critica literară comunistă.
În condițiile în care întreaga literatură a renăscut – poezie, proză, teatru, critică și teorie literară –, au apărut traduceri noi, la zi, scriitorii au depășit spațiul de circulație național și au putut lua legătura nemijlocită cu literaturile străine. Nu e nevoie ca cineva anume să schimbe ierarhiile și modul de înțelegere a literaturii cu toată opoziția făuritorilor de canoane valorice. Literatura se schimbă de la sine, pentru că lumea se schimbă și, odată cu lumea, și receptarea literaturii. Cu cât ne îndepărtăm mai mult de un prezent supus tribulațiilor și insațietății motivaționale, cu atât plasa care reține marile valori își mărește golurile pentru a nu se îngreuna cu peștișorii colorați din acvariul cotidian.