Sensul cuvintelor – din păcate sau din fericire – nu rămâne constant de-a lungul timpului, fiindcă limba este ca un organism viu care se naște, crește, se dezvoltă, ajunge la apogeu, decade și moare odată cu poporul care a creat-o și căruia i-a servit drept mijloc de comunicare. Astăzi, de multe ori, pentru a evita folosirea noțiunii de „naționalism”, devenită problematică din cauza sensului peiorativ dobândit, se preferă să se uzeze numele de „patriotism”. Numai că patriotismul nu este sinonim cu naționalismul. Numele de patriotism provine de la substantivul „patrie”, care ne trimite la pater, adică la „tată”. Generic, numele patriei are înțeles de „locul părinților și moșilor” și face referire nu atât la oamenii vii, cât la pământul în care sunt înmormântați părinții și părinții părinților noștri, moșii și strămoșii. Cu alte cuvinte, patrie înseamnă locul nostru de naștere, de origine, de copilărie și de viață. Astfel, patriotismul ne duce cu gândul mai degrabă la dragostea de teritoriu, de un loc „sfințit” de către ai noștri, începând cu părinții și sfârșind, prin extensie, cu toate rudele, cu cei de-un neam.
Naționalismul vine de la națiune și a însemnat, până spre jumătatea secolului al XX-lea, dragostea de propria națiune. Cu alte cuvinte, Nicolae Iorga – ucis în 1940 pentru că lupta contra legionarilor – când spunea că este „naționalist”, înțelegea că avea dragoste pentru națiunea sa română. Or, în dragoste, el nu avea loc pentru ură, cum se crede astăzi. Nicolae Iorga era convins că doar iubindu-și propria națiune, omul poate înțelege și poate iubi și alte națiuni. Recapitulând, este de spus că patria și patriotismul se referă prioritar la pământ, iar națiunea și naționalismul au în vedere mai ales oamenii, comunitatea, grupul. Ce ne facem, însă, cu sensul negativ al termenului de „naționalism”? Oamenii au oroare de mai toate „ismele”, cum ar fi comunism, fascism, hitlerism, totalitarism, legionarism, extremism, dar și egoism, cinism, anevrism etc. Totuși, nu toate „ismele” sunt negative. De exemplu, „umanismul” este ideologia Renașterii și înseamnă plasarea omului în centrul universului (fără detronarea lui Dumnezeu de la locul său); iluminismul este ideologia secolului al XVIII-lea (al luminilor), potrivit căreia învățații credeau că luminarea poporului prin învățătură și cultură conduce la libertate. Romantismul, realismul, pozitivismul, simbolismul, cubismul, abstracționismul etc. sunt curente culturale, literare, artistice foarte onorabile și respectabile, deși sunt tot „isme”.
Astăzi, în jurul nostru, se petrec o serie de fenomene stranii. Apar termeni noi, cu sensuri improprii, iar unii dintre termenii vechi sunt uitați, ocoliți, în locul lor folosindu-se cuvinte la modă, rău înțelese. Ca exemplu, se poate lua termenul de „suveranism”. Acest concept este folosit pentru a descrie obținerea sau păstrarea independenței politice a unei națiuni sau a unei regiuni. Suveraniștii își propun să „recapete controlul” de la forțe considerate puternice, fie împotriva grupurilor minoritare (considerate) subversive interne (etnice, sexuale ori de gen), fie de la instituții externe de guvernare globală, de federalism și de la uniuni supranaționale. În general, „suveranismul” se confundă adesea cu izolaționismul și protecționismul și poate fi asociat cu anumite mișcări de independență, dar a fost folosit și pentru a justifica încălcarea independenței altor națiuni. Termenul de suveranism nu se găsește încă în dicționare. Există, în schimb, cuvântul „suveranitate” și noțiunea de „suveranitate statală” sau „suveranitate națională”. Suveranitatea era un termen legitim, prezent în constituțiile tuturor statelor independente. El a fost păstrat în constituțiile multor state chiar și după ce o parte din suveranitatea acestora a fost delegată instituțiilor suprastatale, precum cele ale Uniunii Europene. Cum suveranitatea nu le-a mai părut unora suficientă pentru a exprima exclusivismul lor despre puterea statală, s-a inventat „suveranismul”. Suveranismul era și este un cuvânt mai puțin cunoscut și cu o formă eufemistică. El și-a făcut loc destul de ușor în condițiile în care societatea contemporană a acuzat de toate relele și a condamnat naționalismul. Acesta – cum spuneam – însemna inițial, în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, iubirea și cinstirea propriei națiuni.
Atunci, cele mai legitime și mai avansate mișcări social-politice nu erau „lupta de clasă”, combaterea „burgheziei” de către „muncitori” – cum clamau marxiștii și comuniștii în general – ci cele care urmăreau emanciparea națiunilor. În ce sens? Națiunile organice, formate ca structuri etnice moderne în secolele al XVI-lea – al XIX-lea, mai devreme în Occident și ceva mai târziu (cu un oarecare decalaj) în Europa Central-Orientală, erau captive în câteva imperii multinaționale, care visau încă dominația europeană și mondială. Acestea erau – în regiunile noastre – Imperiul Rus, Imperiul Austriac și apoi (din 1867) Austro-Ungar, Imperiul German (după 1871) și Imperiul Otoman. Ele erau recunoscute drept adevărate „închisori ale popoarelor”. În ele, „centrul” domina „periferia”, ale cărei popoare și populații primeau o spoială de recunoaștere, care nu putea să ascundă disprețul suveran. Popoarele de „periferie” erau jefuite sistematic de stăpânii dominatori, erau declarate „popoare fără istorie”, „necivilizate”, fără drept de organizare politică proprie. Până la urmă, aceste popoare captive s-au răzbunat, au pornit și desfășurat, cu tot mai multă forță, mișcări de eliberare, au dezmembrat imperiile și s-au constituit în state naționale sau federale. Ce putea fi mai frumos decât emanciparea popoarelor asuprite? Harta Europei de la 1918-1920 este total diferită de harta Europei din 1914, iar schimbarea s-a făcut, pentru prima oară în istorie, prin respectarea în mare măsură a voinței popoarelor.
Acești promotori și actori ai distrugerii imperiilor multinaționale și ai formării statelor naționale se numeau pe sine „naționaliști”. Nicolae Iorga a fondat (alături de A. C. Cuza), în 1910, „Partidul Naționalist-Democrat”. Dacă își închipuie cineva că acest partid urmărea supunerea și nimicirea altor națiuni se înșală amarnic. Nicolae Iorga dorea exclusiv binele națiunii române și reunirea românilor în statul lor național unitar, cu respectarea drepturilor minorităților. De altminteri, când legionarii români și-au arătat adevăratele lor metode de a face politică (prin grave discriminări și crime), marele istoric i-a veștejit ferm și s-a detașat de ei. Din această cauză, Nicolae Iorga, care a rămas un „naționalist” luminat și democrat, a și fost asasinat în toamna anului 1940.
De ce a dobândit „naționalismul” sens peiorativ? Au fost mai multe motive. Anumiți analiști grăbiți au acuzat „națiunile” de declanșarea și purtarea războiului mondial, dar și a altor războaie din istoria modernă, uitând că războaiele le decid elitele politice, le hotărăsc cei care au puterea, nu popoarele. Popoarele le poartă, fiindcă ele sunt trimise la luptă de liderii lor drept „carne de tun”. Popoarele nu au capacitatea de a declanșa războaie. Firește, popoarele democratice își aleg liderii (mai puțin regii și împărații), adică delegă puterea lor unor indivizi aleși din rândul lor, dar nu pot să fie făcute responsabile de deciziile aberante ale acestor conducători. Dacă acceptăm această logică sau judecată care aruncă vinovăția asupra națiunilor, atunci iubirea e vinovată pentru Războiul Troian, familia pentru Războiul celor Două Roze, religia pentru războaiele dintre catolici și protestanți sau dintre arabi și izraelieni, libertatea și democrația pentru războaiele de emancipare ale coloniilor etc. Este absurd să gândim în așa fel, dar, de multe ori, se gândește așa.
Din cauza blamului aruncat asupra naționalismului, acest din urmă termen a fost și este adesea confundat cu xenofobia și cu șovinismul. Or, xenofobia înseamnă ura față de străini, ura unor popoare față de altele (față de vecini, în primul rând), iar șovinismul înseamnă preamărirea propriului popor, considerarea lui drept „popor ales”, „popor superior”, menit să fie conducător și dominator al altor popoare. În noțiunea inițială de „naționalism” nu încăpeau astfel de înțelesuri și astfel de definiții. Dar asta a fost odată. Noi trebuie să receptăm și să acceptăm sensul actual al „naționalismului”, care presupune o exagerare, o înălțare a propriei națiuni pe un piedestal prea înalt. Simțind că „naționalismul” a ajuns odios, mulți preferă alte cuvinte care să le definească crezul, cum ar fi „patriotismul” sau „suveranismul”. Patriotismul le pare multora mai acceptabil ca etichetă, fiindcă e perceput ca un naționalism fără ură, fără dispreț față de alții. În fapt, naționalismul și patriotismul au fost două atitudini de viață distincte, apropiate ca sens, dar, totuși, diferite, cum arătam mai sus. Naționalismul era prioritar iubirea oamenilor (ca formă de solidaritate bazată pe etnic), pe când patriotismul era iubirea locurilor, a teritoriului de origine (ca vatră geografică a neamului, a familiei mici și a celei mari). Azi lucrurile s-au schimbat, iar patriotismul este un fel de naționalism luminat, acceptabil, golit de ură. Cuvântul „suveranism” sună încă bine și are o cuprindere largă, inclusiv pentru cei care-și iubesc sincer țara și națiunea, dar nu știu cum să se cheme.
Din cuvântul „națiune” a derivat noțiunea de „specific național”. Sintagma este folosită mai ales în literatură și în alte arte, în cultură în general. Este percepută ca sumă a caracteristicilor unei culturi, arte, literaturi care provin din trăsăturile proprii poporului și istoriei sale. În mai toate culturile Europei Centrale și Orientale au avut loc discuții aprinse despre specificul național, discuții devenite, de fapt, aprige controverse, care au animat spiritele. Azi, sub influența atâtor mișcări contestatare ale istoriei, ale tradiției, ale culturii, ale națiunii etc., chiar și expresia „specific național” este tot mai mult ocolită. Nu dă bine să te consideri intelectual rasat și să vorbești, de exemplu, despre specificul național în cultura română. Această atitudine (adesea snoabă) este complet nerealistă, fiindcă nu se poate imagina Shakespeare în afara spațiului cultural englez, nici Cervantes în afara Spaniei și nici Ion Creangă în afara mediului românesc. Condiția este să nu se exagereze, să nu se condiționeze talentul și esteticul de apartenența strictă la un spațiu anume.
Legat de controversele privitoare la specificul național este și termenul de „protocronism”, devenit odios și el. Protocronismul exprimă o ideologie care promovează ideea că anumite realizări culturale, artistice și științifice au fost o anticipare națională (în mod, adesea, nefondat) în comparație cu alte culturi din lume. Termenul, provenit din limba greacă (protos – „primul” și chronos – „timp”), este uneori considerat o contrapondere a sincronismului. A subliniat caracterul unic și de pionierat în anumite privințe al culturii române și a fost introdus la noi de Edgar Papu, în anii 1970. Sincronism înseamnă, dimpotrivă, potrivirea noastră cu marile curente universale și preluarea lor, uneori chiar prin simplă imitare. Ideea pornește demult, dar a fost exprimată articulat de Titu Maiorescu și de mișcarea de la „Junimea” și teoretizată în epoca interbelică de către Eugen Lovinescu. Protocronismul și sincronismul au interferat și au dat două direcții onorabile, două curente numite și autohtonism, respectiv europenism. Avem mari reprezentanți în ambele. Când au degenerat, cele două curente au devenit uneori grotești, precum dacismul (provenit din autohtonism) și negaționismul sau contestarea oricăror valori ale culturii românești (provenit din sincronismul considerat drept simplă imitație). Degenerările sunt, din păcate, mai multe și grevează asupra creației culturale actuale din multe locuri.
Care ar fi soluția înțelegerii mesajelor pe care le transmitem? Evident, o soluție dorită ar fi competența noastră, a celor care comunicăm. Nu putem vorbi despre ceva la care nu ne pricepem. Faptul se întâmplă, din păcate, destul de des, adică practicarea vorbelor de clacă. O altă soluție, legată de cea dintâi, este proprietatea termenilor sau folosirea termenilor după înțelesul lor real. Pentru siguranță, ar trebui să ne definim termenii, adică să spunem, de exemplu, dacă folosim cuvântul „naționalism” așa cum era el înțeles la 1900 sau cum este el înțeles în anii 2000. Prin explicarea termenilor facem ca mesajul dorit de noi să ajungă la cititor sau la receptor necontaminat și nepervertit. Dar rămânem la definiția lui Simion Ștefan din secolul al XVII-lea, care spunea că acestea – cuvintele – sunt ca banii, anume că acelea care circulă sunt bune. Condiția este să le recunoaștem și cunoaștem.