Elena Chiaburu, bibliotecară la Universitatea Al. I. Cuza Iași și specialistă în carte veche, a acordat în luna noiembrie 2025 atenție ofertei unui vânzător american de a ceda scrisorile lui Mihail Eminescu și Veronica Micle aflate anterior morții doamnei Christina Zarifopol-Illias în posesia acesteia cumpărătorului care va achita suma de 1.200.000 de euro. Statul român pare gata să facă această achiziție importantă pentru patrimoniul culturii noastre naționale în pofida timpurilor de penurie, inflație și insecuritate pe care le traversăm. Nu este de mirare, câtă vreme Eminescu rămâne o valoare centrală a patrimoniului nostru spiritual, „omul deplin al culturii române”, cum l-a consacrat printr-o sintagmă a admirației absolute filosoful Constantin Noica.
Dar Elena Chiaburu are dreptate să cumpănească cu ochiul specialistului această ofertă, observând că „este obligatoriu ca Ministerul Culturii să solicite investigații de laborator pentru a determina autenticitatea…” (postare din 15 noiembrie 2025, ora 14.28). Domnia sa observă că unică dovadă a autenticității înscrisurilor sunt facsimilurile acestora” (ibidem). Este adevărat că niciodată o copie, fie ea și de mare acuratețe fotografică, nu poate înlocui originalul. După cum precizează autoarea, „Facsimilurile nu pot substitui investigațiile fizico-chimice ale scrisului, hîrtiei și cernelurilor folosite! Dar ele permit comparația scrisului celor două seturi de scrisori, pentru că dispunem de manuscrisele Eminescu digitizate pe site-ul Bibliotecii Academiei Române. La prima vedere, scrisul «american» nu pare identic cu scrisul lui Eminescu de la București” (ibidem). Astfel, „ajungem tot la obligativitatea verificării autenticității lor prin mijloace tehnice: grafologie, hîrtie, cerneală” (postare din 26 noiembrie 2025, ora 14.11). Survin și câteva precizări utile înțelegerii clare a succesiunilor operațiunilor ce privesc scrierea pe o foaie pliată sau, dimpotrivă, plierea ulterioară scrierii pe foaie: „Numai examinarea originalului cu instrumente precise de analiză a hîrtiei și a cernelii va stabili succesiunea operațiunilor: întîi s-a scris și apoi s-a pliat sau invers; dacă a fost invers, trebuie aflat de ce…” (postare din 19 noiembrie 2025, ora 20.58). În orice caz, „esențial este ca hîrtia și cerneala scrisorilor să fie investigate în laborator pentru a li se stabili vechimea și apoi comparate cu cele ale scrisorilor păstrate în țară” (postare din 15 noiembrie 2025). Totodată, fiind vorba de un subiect de importanța simbolică și emoțională a acestuia, ca și de suma ridicată de investit în achiziționarea corespondenței eminesciene aflate în S.U.A., „important e ca laboratorul să fie ales astfel încît să nu fie partizan.” (ibidem).
Precauțiile propuse de Elena Chiaburu sunt, fără îndoială, demne de a fi luate în considerare. Ele nu reflectă, însă, ticuri maniacale ale unei experte înfundate în vizuina propriului tehnicism profesional. Există, după cum observă ea, și unele chestiuni de conținut care se cuvin studiate cu mai multă atenție. De pildă, impresia este că „scrisorile lui M. Eminescu aduse din America sînt creații «în oglindă» ale Corespondenței Veronicăi Micle publicată în anul 1979 de Augustin Z. N. Pop…” (postare din 15 noiembrie 2025). Se observă că „întîmplarea pare a avea similitudini cu plastografia săvîrșită de Octav Minar în 1911/1923: la originea poveștii se află una din fiicele Veronicăi Micle” (ibidem). Precedentul ar trebui să prevină posibila repetiție, suspiciunea de o nouă plastografie. „Scrisorile descoperite conțin și niște amănunte care contrazic realitatea știută despre Eminescu.” (ibidem). „În textele aduse din SUA… vedem un Eminescu plin de bani, care îi trimite frecvent Veronicăi, la Iași, în plic (plicuri care, a propos – nu s-a păstrat niciunul spre a se vedea traseul poștal și data!)” (ibidem). Or, „scrisorile acestea noi sînt dintr-un interval de 3-4 ani și din perioada în care Poetul era sănătos…” (ibidem), nu avea motive majore pentru a-și schimba starea de spirit de la o epistolă la alta, și – din câte se cunosc despre el – nici nu deborda de câștiguri pecuniare. Ar mai fi și faptul că „în scrisoarea nr. 17, în care se vorbește despre intervențiile pe care Eminescu le-ar face în favoarea Veronicăi să obțină pensie, Poetul zice: «nu am pe nimenea în Cameră dintre liberali și asta e rău». Numai că el era gazetarul Conservatorilor! adversar virulent al Liberalilor, cum ar fi putut să intervină la ei?” (ibidem). Cunoscând relațiile transpartinice dintre politicienii și oamenii de relief public de astăzi, nu ar fi imposibil de presupus că, dincolo de ce se scria la gazetă, oamenii puteau și pe vremea Junimii să aibă relații amiabile și chiar amicale. Nu trebuie uitat că, în pofida adversității lor notorii, Maiorescu și Hasdeu au întreținut raporturi de conveniență, ba chiar Hasdeu a fost oaspete al unor ședințe ale Junimii bucureștene. Cu toate acestea, o verificare atentă a verosimilității celor cuprinse în corespondența lui Eminescu și Veronica Micle nu poate strica.