MARCA RADU JUDE +
REVENIREA LUI IGOR COBILEANSKI
De vreo zece ani, de când regizorii români ai Noului Val realist au început să-și reinventeze, rând pe rând, stilul, în fiecare an TIFF-ul e util pentru a vedea cum evoluează cinemaul post-realist autohton. Ediția din acest an a arătat – și nici nu e așa surprinzător, la urma urmei – o dublă desfășurare de forțe: una a celor deja consacrați și alta, a celor aflați la începuturi, pentru care Noul Val e probabil simultan un punct de referință și un motiv de opoziție estetică.
În mod paradoxal, filmul românesc care a luat premiul publicului, după ce a primit la final de aprilie premiile cele mai importante la Gala Gopo, a fost Anul Nou care n-a fost al lui Bogdan Mureșanu. Filmul lui Mureșanu e, la urmei, un exemplu de tratare realistă pe stil vechi – cât nu se mai jeleau unii spectatori că filmele Noului Val conțin doar sărăcie și dramă din perioada socialistă… –, doar că tocmai acesta e punctul lui forte: regizorului i-a ieșit un amestec de comedie și tragedie care are un feeling clasic, de film din Noul Val din prima lor perioadă a acestuia. Look-ul e același, cadrele au un ușor aer de documentar, dar ironia de final – Bolero pe coloana sonoră și o trimitere sarcastică spre istorie de tipul Forrest Gump – dă de înțeles că deja convenția e asumată: suntem (și o să mai fim o perioadă) în trena Noului Val.
Dacă acesta e trecutul care se repetă cu variațiuni, prezentul ar fi, într-una din formele lui cele mai contondente, reprezentat de Radu Jude. Jude nu e doar prolific, ci și destul de imprevizibil de la film la film încât să creeze un tip de curiozitate foarte palpabilă. Ar fi fost destul pentru cineva care nu știe filmele regizorului să observe coada care s-a format la premiera de la TIFF a recentului Kontinental ’25, pe toată lungimea cinematografului Florin Piersic, continuată mult după colț. M-am întrebat atunci, stând la coadă, ce i-o fi scos întâi de toate din casă: faptul că e încă un film de Radu Jude premiat la Berlin (de data asta, pentru scenariu), promisiunea de a vedea un film DIY, realizat ieftin, cu iPhone-ul, sau ocazia de a vedea în Cluj un film despre Clujul care se gentrifică? Oricum ar fi stat lucrurile, filmul, făcut cu actori locali (Eszter Tompa, Adonis Tanța, Oana Mardare), plus vreo câțiva obișnuiți de-ai lui Jude (Gabriel Spahiu, la începutul filmului, părând să-și deconstruiască rolul din debutul în scurtmetraj al lui Jude, Lampa cu căciulă), demonstrează ce se poate face, cu umor negru, cu stilul frust, cu cadre filmate din același punct, al regizorului. Începutul cu sudălmi, care funcționează în două direcții – care zice vreo două pe înfundate, din perspectiva unui om care trăiește de pe azi pe mâine, despre Clujul hipercivilizat, dar și blochează empatia călduță cu acest personaj extras dintre pierzătorii procesului de civilizare urbană cu bani la purtător – e deja marcat de ironia vizuală a lui Jude, care a demonstrat și până acum că are un ochi avid pentru detaliu comic, pentru ceea ce e absurd în peisajul cel mai comun. Dinozaurii pe lângă care se plimbă personajul interpretat de Spahiu la începutul filmului sunt doar un prim astfel de gag sarcastic. În altă secvență, o mașinuță cu telecomandă deraiază la fel de eficient seriozitatea de ansamblu a filmului, demonstrând involuntar de cât de puține mijloace ai nevoie pentru a injecta umor într-o scenă. Filmul rămâne, cu toate acestea, serios în stratul lui de sub suprafața imediată, chiar dacă, cu voia lui Jude, Adonis Tanța livrează un rol neaoș-clujean și acid. Personajele rămân cu procesele lor de conștiință (ca și în filmul pe care Jude îl omagiază prin titlu și teme, Europa ’51 al lui Roberto Rossellini, ca și în alte filme precedente ale lui Jude), iar spectatorii (mai ales cei clujeni) se amuză până la urmă pe seama propriilor dileme. A fost probabil cea mai serioasă satiră de la această ediție, ușor amară în implicații și, din cauza structurii ei episodice, oarecum nerotunjită, fiindcă îmi pot închipui nenumărate scene care s-ar putea adăuga situațiilor din film.
Neașteptat, era cât pe-aci să fie anul lui Igor Cobileanski. Așa mi-am spus după ce i-am văzut Nebunul, scurtmetrajul proiectat în afara competiției aferente de noutăți românești, și lungmetrajul Comatogen. Nebunul e o splendoare, e film comercial cu intrigă și replici construite atent, dar derulate fără efort pe ecran, o versiune de Spielberg românesc în care se vede din nou talentul lui Cobileanski pentru dialog care construiește încet-încet și o demonstrație de idei. Demonstrația (și inima morală a filmului) e un statement despre minorități sexuale și statutul lor în deceniile precedente în România, dar până să se ajungă acolo filmul face să interacționeze abil și tacticos un grup de călugări și un personaj jucat cu entuziasm comic de Bogdan Farcaș. De OZN-ul asamblat de acesta din părți identificabile de Dacie nu pomenesc mai multe, pentru a nu strica cu spoiler-e plăcerea de a-l descoperi. Mă așteptam, după Nebunul, ca lungmetrajul Comatogen să încoroneze cariera de până acum a lui Cobileanski, dar s-a dovedit că, dacă regizorului îi iese admirabil registrul comic, replicile și situațiile inventate de el în registru serios tind, în format mai lung, să patineze necontrolat. Comatogen începe bine, reușește pentru prima jumătate să fie un film competent cu aceleași evenimente spuse din perspectiva mai multor personaje (adică ceea ce a încercat cu succes Caranfil în È pericoloso sporgersi și Mungiu în Occident, dar cu mai puțin succes Anca Damian în Întâlniri încrucișate), dar nu reușește, în afara producerii unui fior de noir autohton la final, să dea personajelor din ultimele segmente același lustru pe care îl primiseră cele din prima parte. E un film bine intenționat, dar care își pierde respirația exact înainte să devină memorabil.
TENDINȚE ȘI REVENIRI
Din grupajele de scurtmetraje românești proiectate în acest an la TIFF, câteva s-au detașat fiindcă au același numitor comun vizibil: influența stilului lui Radu Jude. Acestea sunt, în principiu, scurtmetraje cu scene filmate dintr-un punct fix, cu locații care vânează același pitoresc ironic din filmele recente ale lui Jude, cu teme explicit politice precum discriminarea, precaritatea sau naționalismul. Alișveriș de Vasile Todinca, @TikTok_Cowboy de Anastaseu Ștefan sau Marea unire de Theodor Graur au acest ADN stilistic comun, iar ceea ce le separă e fie abilitatea de a ridica situațiile simple deasupra obișnuitului prin dialog (Marea unire, de exemplu, e încă la zi cu replicile lui comice schimbate de un grup de prieteni, dintre care unul are simpatii bruște pentru dreapta de tip Simion), fie flerul de a căuta un fapt care ilustrează tensiuni sociale mai largi sau o anumită etică a filmării (aici, e remarcabil @TikTok_Cowboy pentru distribuția lui, în care – lucru mai puțin obișnuit în industria autohtonă – personajele rome sunt jucate de actori romi).
Fiindcă au un stil mai fluid și o construcție mai elaborată a situațiilor comice, m-au impresionat mai tare două colaborări regizor-scenarist: Fursecuri și lapte și Dragostea e în aer. Fursecuri și lapte, regizat de Andrei Tache-Codreanu, e o comedie cu patru personaje, cu creditul pentru scenariu atribuit lui Denis Budai. E foarte greu să faci o comedie cu personaje din clase sociale diferite în care replicile să nu pară împiedicate, iar lui Tache-Codreanu și Budai le iese exact asta, cu o doză de absurd – un student la psihologie costumat în Moș Crăciun care devine ad-hoc terapeut de cuplu – pe deasupra. Cât despre Dragostea e în aer, e primul film în registru comic pe care l-am văzut de la Claudiu Mitcu, iar responsabil pentru această revenire cu stil e probabil Mihai Radu, care a lucrat împreună cu Mitcu la scenariu. În cazul ambelor filme, se observă verva dialogului și, în același timp, bunul control al replicilor, și mi-ar plăcea să cred că acestea sunt exerciții pentru niște opusuri comice viitoare de mai largă respirație.
Nu în ultimul rând, mi-au atras atenția două documentare construite în jurul unor personaje de o surprinzătoare complexitate. Unul dintre ele e După cioate, realizat de Mihai Gavril Dragolea și Radu Mocanu. Dragolea a câștigat deja în 2022 un premiu pentru scurtmetraj la TIFF cu filmul Aurică, viață de câine, dar acest proiect e mai personal și mai politic decât ce a realizat el până acum. Pornind de la un incident în care cei doi regizori, împreună cu un activist și colaborator, au fost agresați cu sălbăticie de localnici parțial identificați pe când încercau să găsească copaci tăiați ilegal într-o zonă din nordul țării, După cioate e, în părțile lui cele mai consistente, nu doar un reportaj incisiv despre mafia lemnului, ci și un portret nuanțat al unui om – activistul care a căzut și el victimă localnicilor – care pare că trăiește epidermic și angajat tot ce observă. Păcat că afilierea politică a acestui personaj cu dreapta naționalistă, semnalată într-un intertitlu de final, pare să fi lăsat documentarul spre final fără centrul lui de interes. Pe de altă parte, noul film al lui Alexandru Mavrodineanu, Love Hurts, e o revenire surprinzătoare a unui regizor care în trecut demonstrase un ochi foarte perceptiv pentru lumea personajelor aflate la marginea societății. De data asta, Mavrodineanu reușește să înregistreze într-un mod direct și emoționant existențele unor oameni de vârsta a doua care încearcă să-și salveze relațiile, capturând cu această ocazie ceva din comedia și ironia mută a cercurilor de terapie și a ideilor generalizate despre iubire și sine din România zilelor noastre.
La concurență cu alte proiecții speciale derulate în prezența unor săli pline la actuala ediție a festivalului de film clujean, a avut loc și premiera filmului regizorului Dan Cimpoeșu, Ioan-Pavel Azap: Atâta vreau doar să știți. Evenimentul In memoriam a avut loc în sala cinematografului Arta și a fost prezentat de directorul festivalului Tudor Giurgiu în semn de omagiu adus criticului de film dispărut prea devreme dintre noi, la 56 de ani, în 14 decembrie 2023. În continuarea evenimentului, a fost proiectat documentarul Iuliu Hossu: Înregistrări secrete, realizat de Dan Curean.
Pentru că a iubit cu pasiune TIFF-ul, încă de la prima ediție, Ioan-Pavel Azap, în calitate de redactor la revista Tribuna, a organizat și realizat pagini substanțiale despre importanța și valoarea acestui festival, incluse în revista la care lucra sau în alte publicații culturale. Mai mult chiar, dovedindu-și profundul atașament pentru acest eveniment deosebit de important din viața culturală a orașului, în 2012 a scris în întregime o carte dedicată acestui mega-festival din Estul cultural european: daghero TIFF (carte despre primele 10 ediții ale Festivalului Internațional de Film Transilvania, 2002–2011). E firească și meritorie omagierea care i s-a adus în cadrul festivalului clujean.
Filmul realizat de Dan Cimpoeșu la un an de la trecerea lui în neființă depune mărturie despre valoroasa sa contribuție la promovarea noului val românesc în cinema, despre felul în care amintirea sa a rămas stocată în conștiința publicului. Documentarul se compune în întregime din interviuri cu oamenii care l-au cunoscut, care i-au fost alături, scriitori, critici de film, prieteni. Intenția regizorală a fost de a deschide o breșă în memoria colectivă legată de personalitatea sa. La filmări, în redacția revistei Tribuna, unde Pavel a lucrat de la terminarea facultății, Adrian Țion.