Dacă istoricilor cu atât mai mult ne, viața învață. A înțeles asta Georgiana Țăranu, care și-a propus, după câțiva ani de studii și cercetări, să ne descrie traseul celui mai de seamă istoric român: Nicolae Iorga și seducția fascismului italian (București, Editura Humanitas, 2025). Din țesătura multicoloră a personalității titanice e selectat firul roșu al legăturilor sale cu Mussolini.
Metoda de lucru a autoarei este simplă și urmărită cu tenacitate. Ea ne înfățișează pe scurt, într-un limbaj accesibil, un eveniment al momentului interbelic, cu implicațiile sale colaterale și de profunzime. Apoi ne descrie reacția lumii politice de atunci și poziția lui Iorga, în calitate de proeminent actor public, raționamentele care l-au determinat, explicațiile pe care le-a oferit. După aceea ni se prezintă o sinteză a „criticii”, cu punctele de vedere și rezervele sau adeziunile formulate de cercetătorii ce s-au ocupat de personalitatea lui Nicolae Iorga. Odată parcurs respectivul „calup” științific, se trece, în ordine cronologică, la înfățișarea următorului eveniment și la derivațiile sale. Ținând seama de acest modus operandi, se înțelege caracterul echilibrat și deplin convingător al întregii cărți. Imaginea protagonistului este plasată în parametrii întâmplărilor publice, ai resorturilor intelectuale ale reacțiilor sale, ai adeziunilor sau obiecțiilor spectatorilor și ai ansamblului istoric rezultat.
Ambițiosul Nicolae Iorga venea, la sfârșitul Primului Război Mondial, pe valul militantismului autohton, antisemit și intransigent, după alianța cu extremistul A.C. Cuza, către o etapă de ușoară domolire a stridențelor, de căutare a centrului politic, instituțional, pentru a putea ocupa anumite demnități administrative, la care performanțele sale profesionale de excepție îl îndreptățeau. Această personalitate volitivă, agresivă, adeseori abuzivă cu cei din jur, își făcea drum într-un context internațional frământat. Scena era disputată de două grupări politice europene, în funcție de soluțiile teritoriale găsite pe baza „autodeterminării” popoarelor: cei „păgubași”, adepți ai revizionismului, cu speranța de a-și recăpăta teritoriile pierdute – Germania, Italia, Ungaria, Bulgaria – și cei „privilegiați”, antirevizioniștii care își rotunjiseră frontierele – Franța, Anglia, România cu Mica Antantă. N. Iorga a fost fascinat, el, de doi mari poli culturali europeni, Franța și Italia; și-a îndreptat puterile spre construirea celor două punți de emulație occidentală. În numeroase pelerinaje pentru a organiza conferințe, expoziții, cursuri universitare în cele două țări, pentru a întemeia solide instituții academice – Școala Română din Paris (la Fontenay-aux-Roses), Casa Română din Veneția – încearcă să instituie, cu anumită naivitate, o concordie culturală între două puteri net despărțite de interesele politice.
Este meritul Georgianei Țăranu că descrie, în cuvinte simple și directe, acest păienjeniș interbelic, precum și poziționarea pe alocuri ingenuă a istoricului român, fascinat și sedus de personalitatea carismatică a lui Mussolini. Nicolae Iorga pariază pe trecutul latin comun, al Italiei și al României, pentru a încerca să instituie relații privilegiate între cele două țări. El se face totodată că nu observă interesele politice divergente ale momentului, care pe unii îi plasează în tabăra revizioniștilor, iar pe alții în cea a partizanilor tratatelor de pace. Călcarea în picioare a contradicțiilor stă în firea unei personalități vulcanice: Iorga se declară de principiu împotriva dictaturii, dar încurajează fascismul italian. Astfel a procedat și când a intervenit în Parlament, în decembrie 1935, în timpul unui discurs, ca să tranșeze scurt: „dictatura înseamnă două lucruri: sau geniu sau insolență. În Italia este geniu, aiurea este insolență”. Acest impuls de a lua cuvântul oricând se discuta despre dictatură dezvăluia preocuparea lui Iorga de a arăta că nu o accepta, în principiu. Pe de altă parte, el se plasa și contra sistemului reprezentativ suficient de des încât să i se reproșeze această contradicție: și contra democrației, și contra dictaturii.
În pofida realităților fasciste italiene, care încurajau tot mai accentuat revizionismul maghiar pe seama cuceririlor teritoriale românești, Iorga își proclamă la tot pasul încântarea față de Mussolini. Consultându-i corespondența dintre 1922 și 1924, Nagy-Talavera asigura că istoricul era la curent cu violențele fasciste din Italia acelor ani. Era, poate, cel mai bine informat dintre toți intelectualii români italofili despre ce se petrecea în Peninsulă. Deci nu putem susține că n-a știut ce însemna mai exact regimul fascist. Admirarea trecutului istoric comun și cultul exaltat al personalității politice de excepție (pe care tare i-ar fi plăcut s-o imite) l-au împins pe intelectualul român spre fundătura gândirii autoritare. Cedarea strategică în fața fascismului italian și intransigența în fața celui autohton și al altor replici străine îl vor așeza mai tot timpul pe istoric într-o poziție greu de susținut: cu sufletul alături de o agendă ultranaționalistă victorioasă în Italia și cu mintea condamnând elanurile extremiste din România sau de aiurea. Istoricul a produs astfel un dublu discurs, care a contribuit la discreditarea sistemului democratic și la creșterea simpatiei pentru dictatură. Elogierea fascismului îl va înscrie pe Iorga pe un drum pe care va fi tot mai greu să explice de ce, dacă dictatura fascistă avea rezultate așa bune în Italia, nu ar fi trebuit să se încerce așa ceva și în România. Politicianul Iorga îl elogiază pe Mussolini, dar îi detestă pe legionarii ce „importă” pe plaiurile mioritice violențele sale. Această contradicție avea să-l coste viața.
Extravaganța propagandistică a fascismului a creat însă și efecte surprinzătoare, de durată. Pe plan național a impulsionat apariția cinematografiei italiene și a celebrului studio de filme Cinecittà. Pe plan internațional a determinat susținerea consistentă pentru studiul limbii, al literaturii și al civilizației italiene, ca instrument fundamental de export al ideologiei. În România, cel puțin, Nicolae Iorga este descoperit de strategii peninsulei ca pion de sprijin, iar vanitățile lui sunt cultivate cu osârdie în zona academică și jurnalistică. Tocmai în ziua când devine prim-ministru, îi promite ambasadorului italian la București că va crea „un nou statut al limbii italiene în învățământul public românesc”. Din moment ce Italia lui Mussolini dorea să fie un actor politic de prim rang care să rivalizeze cu Franța, Marea Britanie și Germania, era firesc ca și limba italiană să dobândească același statut cu cele ale competitoarelor sale. În întreaga Europă de sud-est și în Balcani, exista o discrepanță din acest punct de vedere, și la fel și în România: limba net avantajată era franceza, iar germana, engleza și italiana își disputau locurile următoare, în detrimentul celei din urmă. Or, fără studierea limbii italiene, nici propaganda culturală în străinătate recomandată prin circulara lui Mussolini din 1925, nici exportul de ideologie fascistă asumat începând din 1930 nu se puteau realiza.
Iată că studiul limbii italiene a fost lansat și consolidat ca proiect politic, în România, cu sprijinul direct al lui Nicolae Iorga, pe post de lance a lui Ahile, pentru a răni și a tămădui.
Meritul cel mai important al cărții publicate de Georgiana Țăranu este că deconstruiește, cu numeroase exemple, mitul antifascismului încarnat de Nicolae Iorga. Printr-o judecată à rebours, produsă de asasinarea lui, de-a lungul deceniilor i s-a lipit savantului o imagine falsă. Însă, de fapt, istoricul împărtășea cu Mussolini aceleași valori pe care le aveau în comun dreapta autoritaristă conservatoare și fascismul: o critică antimodernistă a societății, antiparlamentarismul, ideile de ordine, disciplină, ierarhie, principiul liderului. Ambii gândeau politica în cheia unui colectivism, care să pună comunitatea și interesele ei deasupra individului.
Autoarea demonstrează în investigația sa admirabile calități istorice, întemeindu-și ipotezele îndrăznețe, nonconformiste, pe cercetarea unei bibliografii ample și diversificate: dezbateri din presa vremii, adnotări din jurnalele private, instrucțiuni confidențiale din notele diplomatice internaționale (regăsite prin studiu arhivistic), lucrări, studii și articole de specialitate din țară și străinătate. Ea ilustrează virtuți literare incontestabile, prin exprimarea directă, concisă, pe alocuri pigmentată de persiflare, ironie ori sarcasm, în interpretarea vastului material științific. De asemenea, dovedește bune calități jurnalistice, de captare și menținere a atenției cititorului prin capitole scurte, punctate de subcapitole limpezi și mutarea „armăturii” științifice în note finale explicative. Nicolae Iorga și seducția fascismului italian este una dintre cele mai importante cărți pe care le-am citit în ultima vreme.