Am ascultat cu încântare alocuțiunile câtorva dintre apropiații ex-studentului cu înclinații literare de la Facultatea de Medicină din Cluj, devenit ulterior redactor la săptămânalul Tribuna, prozator de anvergură cu reputație de combatant prin scris pentru libertate și adevăr, lider al Fundației Culturale Române (precursoare a ICR), precum și fondator al excelentei reviste bucureștene Cultura (continuată până în zilele noastre de către redactorul Nicu Ilie) etc. La eveniment am avut bucuria reîntâlnirii cu Anamaria Maior, fiica celebrului autor și lideră a Fundației Buzura. M-au tușat îndeosebi amintirile poeților Vasile Igna, Horia Bădescu, Adrian Popescu și Ion Mureșan despre anii când cel evocat reprezenta prin forța propriului exemplu vocația literaturii de a consola/însenina/alina sufletele și mințile compatrioților demoralizați de totalitarism. Cu aceeași ocazie, doamna Delia Muntean, prefațatoarea lucrării, a schițat o pertinentă prezentare a acesteia, definind-o drept „confesiune, cronică de familie și monografie a satului deopotrivă”.
Într-adevăr, Dana Buzura-Gagniuc reușește o sinteză a acestor trei posibile perspective asupra biografiei protagonistului. Detalierea arborescentelor relații din propria familie, sau a complexe alcătuiri sociale a satului din zona sudică a județului Maramureș oferă o panoramă quasi-romanescă, abundent pigmentată cu portrete sau situații care – din unghiul rememorării – au mai curând aparența unor ficțiuni, deși autoarea le consemnează cu acribie realist-jurnalistică. Pentru nepoată, unchiul afirmat ca scriitor la Cluj, iar mai apoi în întreaga țară, rămâne un element constitutiv al universului insubstituibil al Berinței. Faptele relatate se împletesc cu reacțiile personale ale tinerei ce-și asumă rolul de martoră, discretă dar consecventă: „Întotdeauna am simțit în spatele tuturor personajelor și poveștilor lui Buzura un plan secund, profund, uneori întunecat, apăsat, în care se petrecuseră deja lucruri grele, grave, fundamentale și decisive pentru destinul personajelor, care semănau cu lumea din vremurile copilăriei și ale tinereții lui, în care mișunau personajele Berinței, ale Copalnicului, minerii și lucrătorii la pădure din Valea Neagră, muncitorii cu care Tata Moș se întâlnea zilnic în naveta lui, oamenii care treceau pe străzile orașului mineresc în care Buzura și-a făcut liceul.” (Modesta Baia Mare de atunci a devenit între timp o urbe modernă, cu bună reputație culturală).
În pofida poziției sale relativ izolate, satul natal nu se putea sustrage loviturilor soartei. La nivel individual, acestea generau temeri, anxietăți, panici, resimțite de la cea mai fragedă etate. În perioada celei de-a doua conflagrații mondiale și a sfâșierii teritoriale a Transilvaniei, preșcolarul Augustin își impresionează mama prin sentimentul de responsabilitate față de fratele său cu trei ani mai mic: „După ce l-am născut pă Ștefan, când venea cineva la noi, Augustin să așeza în picioare în fața leagănului și stătea nemișcat, de frică să nu-l fure.”
Ocupației fasciste îi urmează cea de tip bolșevic, culminând cu trauma colectivizării, elocvent conturată: „Colectivizarea a rănit în fibra profundă a legăturii omului cu pământul, cu animalul, în ordinea firească a acelui univers ancestral, rânduit nu se știe de când și cum, dar care funcționa după legi și ritualuri nespuse, nescrise, dar respectate cu strictețe. Dintr-odată piramida se răsturnase, iar în vârful ei se instalaseră ceilalți, aceia care nu fuseseră nici gospodari, nici harnici, nici modele în comunitate. În universul acela, relativ mic, ierarhiile fuseseră bine fixate și respectate. Mai întâi erau oamenii harnici, cei care aveau pământ pe care-l lucrau, care erau primii la arat și la semănat, iar alături de ei erau domnii și intelectualii satului. Acesta era vârful ierarhiei, ei erau modelele și reperele comunității.”
În mod ironic, acțiunea brutală de deposedare a oamenilor de însăși sursa lor primordială de existență capătă o stranie rezonanță în puseele dictatoriale ce ne împresoară actualmente: „La Sfatul Popular […] s-au petrecut zeci de seri de întâlniri între berințeni și activiștii de partid, care pledau ipocrit pentru o prosperitate lipsită de proprietate.” În plin secol XXI, am ajuns să suportăm asemenea mo(n)stre de cinism, nu în comunele izolate ale țării noastre, ci la nivel periplanetar. „Campaniile de convingere”, de care crezuserăm a fi scăpat la finele lui 1989, fură resuscitate de atotștiutorii ce predică azi ideea unei societăți spoliate prin agresiune tehnologică de atributele sale umane, unde – chipurile – nu vom poseda nimic și vom fi fericiți. Nemeritat supliciu post-mortem pentru memoria unui spirit libertar de felul lui Augustin Buzura, ce-și închinase viața eliberării prin literatură și, în genere, prin cultură.
Rădăcinile atitudinilor sale sunt atent decelate prin rememorările nepoatei: „Cartea n-a fost un obiect, ci un personaj în viața familiei Buzura. Peste tot pe unde te întorceai, dădeai de o carte, de un caiet, de o foaie scrisă, de o revistă. De altfel, unul dintre permanentele îndemnuri pe care Augustin le adresa mamei și (fratelui) Ștefan era acela de-a citi. Chiar și în scrisorile trimise din studenție aceste îndemnuri apar frecvent.”
Minuțios restituite – conform reminiscențelor subiective ale autoarei, precum și ale rudelor și consătenilor de la Berința – sunt ecourile unui timp în care fundamentul istorico-etic al națiunii era omagiat de Lucian Blaga prin discursul său de recepție la Academia Română, din iunie 1937, sub titlul Elogiu satului românesc. Citez doar o idee: „Satul nu este situat într-o geografie pur materială și în rețeaua determinantelor mecanice ale spațiului ca orașul; pentru propria sa conștiință satul este situat în centrul lumii și se prelungește în mit…”.
Ar fi o impietate să nu reamintesc aci, spre a corobora fine observațiuni ale doamnei Buzura-Gagniuc, revelațiile de aceeași natură pe care le-am avut în vacanțele copilăriei petrecute la Criț, comuna bunicilor paterni, situată între Sighișoara și Rupea (la vreo 5 km de Meșendorf, unde se refugiase, în aceeași perioadă stalinistă, familia basarabeanului Paul Goma, și la cam 6–7 km de Viscri, o așezare rurală săsească mai cunoscută regelui Charles al III-lea al Marii Britanii decât multor concetățeni de-ai noștri). Nu voi uita niciodată confesiunea vecinului Nică al Tomii, despre viața pe care o duceau crițenii în perioada interbelică. Pe măsură ce-mi enumera minunățiile vieții consensual comunitare trăite atunci, fața i se transfigura ca și cum mi-ar fi vorbit despre o existență paradisiacă. Iar întreaga relatare culmină cu o exclamație superlativă: „Nici nu-ți poți imagina ce armonie generală domnea atunci în comuna noastră!”
M-a încântat să detectez, în Buzura la Berința, un fel de variațiuni pe această temă a armoniei și convivialității, deși autoarea e cu mult mai tânără decât mine și, implicit, percepuse o asemenea atmosferă de solidaritate umană pe când premisele materiale ale acesteia fuseseră deja quasi-devastate: „Toți eram înrudiți și încuscriți în vremurile acelea și armonia între vecini era un lucru mult mai firesc decât acum.”; sau, în altă parte: „Toate sărbătorile erau dimpreună, într-o armonie rară, de la primul colindător, badea Gheorghe a Brendii, simpatic, naiv, vorbind despre el la genul feminin, până la trupele de însurați care veneau târziu în nopțile de Crăciun și plecau când se crăpa de ziuă.”; și încă o nostalgică rememorare, coincizând de minune cu amintirile mele despre Criț (deși eu ajungeam acolo doar în timpul vacanțelor): „Mi se părea că toți suntem una, o familie mare, cu toate curțile și pământurile lipite, cu sărbătorile, nunțile, botezurile, înmormântările făcute laolaltă, fără tensiune, ură, ranchiună. Sărbătorile erau parte din locul acela și din oamenii lui. Erau armonie între suflete, împăcare, erau timp și îmbrățișare cu divinitatea. Le trăiam într-o devălmășie caldă, toate generațiile la un loc, acolo pe Dâmburii Berinței, în spațiul în care veneau și plecau personaje, se nășteau și mureau oameni, ca într-un tablou pe care-l mai ajustezi câte puțin cu fiecare an. Tabloul de-acum nu mai e nimic din cel de altădată, lumea s-a împuținat, mulți dintre oameni s-au înstrăinat. E, până la urmă, fireasca evoluție a lumii.”
Cum în deceniul întunecării finale a dictaturii autohtone (anii 1980) una dintre strategiile consolatoare ale „intelighenției” clujene consta în procurarea și vizionarea filmelor de artă (dificil truvabile în rețeaua cinematografică oficială), s-a întâmplat ca sporadicele mele întâlniri cu Augustin Buzura să se petreacă în special în ospitaliera casă a minunatei familii Cornel și Dana Țăranu. Principalul nostru furnizor de casete video era mult-regretatul Ioan Pi Mușlea. De câteva ori îl avurăm ca spectator avizat și pe regizorul Nicolae Mărgineanu, fratele șarmantei doamne Dana. Iar, dintre filmele văzute (sau revăzute) atunci, îmi vine în minte – după lectura volumului de față – Nostalghia lui Andrei Tarkovski.
Departe de a fi un studiu monografic, mărturiile Danei Buzura-Gagniuc – coroborate și printr-un grupaj epistolar între Augustin și părinții săi – sunt redate cu un real talent de prozatoare, capabilă să reînvie prin arta cuvântului vibrațiile afective ale universului sud-maramureșean (simultan nord-transilvan), de unde provine acest important scriitor român.