În cursul șederii sale de un an la Alba Iulia, ca profesor de literatură latină la gimnaziul lui Gabriel Bethlen (1622–1623), poetul german Martin Opitz a dezvoltat un interes profund pentru trecutul romanic al Ardealului. A copiat inscripții latine în vederea alcătuirii unei colecții de asemenea documente, iar mai târziu a hotărât să scrie istoria vechii Dacii, Dacia Antiqua. A lucrat la acest proiect timp de șaisprezece ani, cu o dăruire atât de intensă, încât îl considera viitoarea sa capodoperă, mai importantă chiar decât opera poetică. Destinul i-a fost însă potrivnic: aflat la Danzig, s-a apropiat de un cerșetor bolnav de ciumă, căruia i-a dat pomană, molipsindu-se de boala fatală, și a murit în 1639, înainte de a-și vedea lucrarea tipărită. Posteritatea cunoaște existența Dacia Antiqua doar din ampla sa corespondență, întrucât manuscrisul a fost ars, împreună cu alte obiecte personale – se spune –, pentru a împiedica răspândirea ciumei.
În recenta ediție a corespondenței lui Opitz (Briefwechsel und Lebenszeugnisse: kritische Edition mit Übersetzungen, ed. Klaus Conermann și Harald Bollbuck, Berlin–New York, 2009) se află o scrisoare deosebit de interesantă, datată Paris, 14 mai 1630, adresată tânărului ardelean Martin Schödel. Acesta, după ce studiase istoria la Universitatea din Strasbourg și publicase lucrarea Disquisitio Historico-Politica. De Regno Hungariae (1630), se pregătea să se întoarcă, după cum notează poetul, „la foarte roditoarele ogoare ale patriei” sale. Scrisoarea dovedește cât de intens lucra Opitz la Dacia Antiqua (cf. și Ötvös Péter, Szencsi Molnár német barátja, Martin Opitz Magyarországon, în Via eruditionis. Tanulmányok a 70 éves Imre Mihály tiszteletére, 2016, pp. 243–251 și 800–810).
Opitz îi cere mai întâi lui Schödel să-i salute prietenii din Strasbourg, între care se număra istoriograful Matthias Bernegger – „podoaba științei și a omeniei” – și, după ce va ajunge în Ardealul „neîntrecut de nicio țară pentru bogățiile lui”, pe principele Bethlen Gábor, cel care îl chemase profesor la gimnaziul din apropierea fostei capitale a Daciei.
Poetul îi recomandă traseul pe care îl parcursese el însuși, călare, până la Alba Iulia, în vara anului 1622. În întinsa Câmpie a haiducilor (Hajdú-Bihar), din zona Oradiei – scrie el –, nu este nimic vrednic de reținut, în afară de ruinele secuiești, dărăpănate „din vremea lui Basta și Belgiosa”. Îl îndeamnă însă să viziteze apele termale ale Oradiei, după care „vei trece prin pădurile dese, peste coama muntelui, în Ardeal, unde vei saluta Clujul, numit odinioară Napuca”. Acolo locuia eminentul cărturar Albert Molnár, traducător al Psalmilor în limba maghiară, cu care Opitz întreținea o corespondență.
„Te rog să hoinărești prin oraș și, mai ales, să te interesezi de inscripții. Urmele vechii așezări sunt ușor vizibile. Se spune că se află unele pe o pantă, în afara porții care dă spre răsărit. Slăbit de boală, nu am putut urca acolo.” (Editorii notează că Opitz copiase trei inscripții din Cluj, păstrate astăzi la Biblioteca Universității din Leiden.) El amintește apoi mai multe localități ale vechii Dacii, menționate și de Ptolemeu, între care Rucconium, unde „transpiră și astăzi ceva antic”.
Continuând, Opitz scrie: „De acolo ajungi la Saline, unde se află foarte multă marmură. Satul se numește Torda. Planul drumului militar arată că este Alba de Jos, denumită pe harta drumurilor militare Marcodava. Poate vei rămâne o vreme în Alba Iulia, pentru a vedea curtea. Cu șesurile din jur, orașul arată mărimea vechii Colonia Aurelia Apulensis, de aici până la râul Apulum (pe care maghiarii îl numesc Ompaus, iar românii Ampul) și de acolo până la Mureș. Mai mult decât toate celelalte, această localitate îți va oferi ceva ce poți desena cu grijă.”
Pentru a putea citi corect inscripțiile, Opitz îl sfătuiește să folosească „Ferngläser” (lunete), dacă literele vechi nu se mai disting clar, și continuă: „Să vezi neapărat Auraria, astăzi Zlatna, și, aproape de ea, zidurile surpate ale Zeugmei, de unde zilnic se sapă foarte mult, spre învățătura noastră. Dar cel mai renumit loc este Várhely, capitala Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde se văd urme ale unui amfiteatru și ale unei tabere militare. Și nu departe de aceasta este Sergetia – continuă Opitz –, pentru locuitorii noștri râul Strygius (dacă nu mă înșel), din care Traian a scos comorile lui Decebal, al cărui câmp de luptă, nenumit de niciun autor antic, aproape de Zlatna, despre care am vorbit, ți-l arată țăranii, care își mai amintesc numele roman al lui.”
La întoarcerea din Várhely, îl îndeamnă să salute Jofeum, unde se află izvoare vechi și, fără îndoială, inscripții, precum și orășelul Broos, respectiv Szászváros (Orăștie), „plin de lucruri care ne plac nouă”. „Pretutindeni vei găsi pe cineva al cărui ajutor și ale cărui îndrumări îți pot fi de folos. La Sibiu, Brașov și în alte locuri trăiesc adevărații germani, bărbați învățați” – editorii amintesc aici pe Johannes Honterus și dinastia de pastori Oltard – „care te vor informa cu exactitate despre moștenirea romană, precum și despre vechimea poporului lor. Va fi spre onoarea mea, a științei și chiar a ta însuți, dacă vei culege cu hărnicie tot ceea ce crezi că poate fi de folos comun.”
Opitz își încheie scrisoarea cerându-și scuze că nu mai are timp să o recitească, îi urează ca, oriunde s-ar afla, să continue a-și glorifica patria, așa cum a început sub auspicii foarte bune, și își exprimă speranța de a-l reîntâlni în Ardeal. Se știe că poetul intenționa să se întoarcă la invitația lui Gabriel Bethlen, dar prietenii l-au sfătuit să amâne călătoria, întrucât în acel moment bântuia Războiul de Treizeci de Ani.
Merită notat că ortografierea unor toponime este imprecisă și că din scrisoare transpar informații valoroase privind oralitatea românească a epocii. Nu am identificat un răspuns al lui Schödel în corespondența editată, însă nu este exclus ca desenele tânărului istoric să fi fost utilizate în lucrarea pierdută, arsă din teama ciumei.