În posesia marilor muzee din străinătate au intrat de multă vreme descoperiri arheologice uluitoare făcute pe teritoriul actual al României. Este vorba, în primul rând, de tezaure. Tezaurul de 23 de vase de aur, din secolele VII-VIII d.Hr., descoperit în 1799 la Sânnicolau Mare, a fost achiziționat de Kunsthistorisches Museum din Viena. În același muzeu a ajuns primul tezaur descoperit la Șimleu Silvaniei în 1797 (medalioane romane din aur și un lanț de aur cu pandantive miniaturale). Al doilea tezaur de la Șimleu Silvaniei, descoperit în 1889 (fibule și vase din aur), a ajuns la Magyar Nemzeti Múzeum din Budapesta. Cele două tezaure de la Șimleu Silvaniei (ori unul singur, descoperit în două „reprize”?) aparțin gepizilor de prin secolul V d.Hr. Între timp, la Concești (jud. Botoșani) se descoperise în 1811 ori 1812 un mormânt cu atribuire neclară (din perioada hunică ori mai târziu, mongolic), cu numeroase odoare, dintre care trei vase din argint, un coif din argint și câteva piese din aur au fost luate de ofițeri ruși (din armata care ocupa atunci Moldova) și apoi au ajuns în capitala Imperiului Rus, la Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg.
Nu doar comori cu obiecte din metale prețioase și pietre semiprețioase au intrat în colecții și muzee din străinătate. Matei Corvinul a dus în colecția sa de la Buda monumente romane din Transilvania. Contele Giuseppe Ariosti a trimis prin 1723 la Viena 64 de monumente epigrafice din Apulum. Unele s-au pierdut pe drum, căci un remorcher s-a scufundat în Tisa, celelalte au ajuns să fie încastrate în pereții bibliotecii imperiale din Viena. În 1865, o misiune arheologică franceză a efectuat cercetări arheologice în Dobrogea, la Troesmis, iar câteva obiecte descoperite au ajuns mai târziu la Musée des Antiquités Nationales din Saint-Germain-en-Laye. Împăratul Napoleon al III-lea însuși era interesat de istoria Antichității și de arheologie. De aceea, Alexandru Ioan Cuza îi trimite protectorului său, în 1864, o diplomă militară romană din bronz descoperită la Grojdibod, în Oltenia. La rândul său, împăratul o dăruiește, în 1868, amintitului muzeu din Saint-Germain-en-Laye, întemeiat chiar de el cu un an înainte.
Dar nu despre aceste comori arheologice din România aflate în posesia unor muzee străine mă voi ocupa aici, ci despre cele din proprietatea muzeelor românești care au fost temporar expuse la expoziții din străinătate, ca un preambul despre cum s-a organizat expoziția de la Roma, din 2010. Cele dintâi piese arheologice descoperite în România expuse într-o expoziție internațională au fost obiectele din aur care compuneau tezaurul de la Pietroasa, popular numit „Cloșca cu puii din aur”. Tezaurul fusese descoperit întâmplător în 1837, iar în 1842 intrase în Muzeul Național de la București. Ocazia prezentării sale în străinătate a fost Expoziția Internațională de la Paris, din 1867, unde România avea pavilion separat de al Imperiului Otoman. Comisarul român era Alexandru Odobescu, primul profesor de arheologie la Universitatea din București și marele cercetător al tezaurului de la Pietroasa. La Paris tezaurul a fost expus din mai până în noiembrie. După închiderea expoziției de la Paris, la cererea muzeului din South-Kensington, tezaurul a fost trimis la Londra, cu acordul guvernului român, fiind expus acolo șase luni, până în mai 1868. În acest moment, detractorii lui Odobescu – printre ei foarte vocal era un mai vechi dușman, Cezar Bolliac, în ziarul său Trompeta Carpaților – au acuzat guvernul României și pe Odobescu că ar fi vândut tezaurul englezilor. Din Marea Britanie tezaurul s-a întors cu bine acasă.
Ulterior, la Expoziția Internațională din 1937 de la Paris, în pavilionul românesc au fost expuse o machetă a termelor romane din Drobeta și una a săpăturilor de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Și apoi s-a așternut tăcerea pentru mai bine de trei decenii. Schimbarea regimului din România după Al Doilea Război Mondial a provocat marea ruptură de Occident, vizibilă și în întreruperea aproape totală a contactelor științifice, inclusiv în cercetarea istorică și arheologică. Doar la București se organizau expoziții arheologice anuale (1949-1952), un fel de prezentare a „realizărilor arheologice” ale anului respectiv.
Expozițiile arheologice românești în străinătate au renăscut abia în 1969, când la Köln a avut loc expoziția Römer in Rumänien, reluată la Roma, în 1970, cu titlul Civiltà romana in Romania. Erau două expoziții concepute și organizate științific despre epoca romană din Dacia și din Dobrogea. În același an 1970 (eram în puținii ani ceaușiști în care se mai putea respira!), la Paris s-a prezentat expoziția Trésors d’art ancien en Roumanie. Firește, după 1990, expozițiile românești din străinătate s-au înmulțit. Nu fac aici inventarul lor, mă rezum la câteva exemple: Goldhelm, Schwert und Silberschätze (Frankfurt-am-Main, 1994), I Daci (Florența şi Trieste, 1997), Guldeskatter Rumänien under 7000 år (Stockholm, 2004), numeroasele expoziții despre civilizația Cucuteni (Thessaloniki, 1997; Olten, Elveția, 2008; Vatican, 2008; Roma, 2008; Bytom și Varşovia, 2009; New York, 2009). România a participat cu piese arheologice și în expoziții realizate în colaborare de mai multe țări, de pildă la Traiano ai confini dell’Impero (Milano, 1998) sau Attila und die Hunnen (Stuttgart, 2007). La unele din aceste expoziții am propus piese și am scris capitole introductive în cataloagele lor.
În ultimii ani, aceste expoziții arheologice românești s-au înmulțit considerabil. Din nou, iată doar câteva: Comorile României (Beijing, 2016), Ősi arany-és ezüstkincsek Romániából (Debrecen, 2017 și Szeged, 2018), Dacia Felix. Le passé glorieux de la Roumanie (Tongres, Belgia, 2019), Tresoros arqueológicos de Rumania. Las raices Dacias y Romanas (Madrid, 2021), Dacia. L’ultima frontiera della Romanità (Roma, 2023) și altele, până la nenorocita expoziție Dacia! Rijk van goud en zilver (Drents, 2024).
În 2004, am început să plănuiesc o mare expoziție arheologică despre Dacia romană, care urma să se deschidă la Roma. Inițial m-am gândit la anul 2006, când se împlineau 1900 de ani de la încadrarea Daciei în Imperiul roman şi era iminentă primirea României în UE. Am început corespondența cu muzeele românești și alcătuirea listelor cu piese pe care le propuneam pentru expoziție. O concepeam ca ilustrare a tuturor categoriilor de artefacte romane descoperite în provincia romană Dacia. Dar abia în noiembrie 2006 am discutat proiectul cu Virgil Nițulescu, pe atunci secretar de stat la Ministerul Culturii, care şi-a dat acordul de principiu, dar niciun minister român n-a făcut ceva concret.
După ce am ajuns la Roma, în toamna anului 2008, ca director la Accademia di Romania, am convenit, la cererea părții italiene, ca expoziția să se numească L’Oro antico in Romania. Prin urmare, apăreau două modificări importante. Pe de o parte, expoziția depășea cadrul cronologic al Daciei romane cu câteva secole înainte și cu câteva secole după, căci subtitlul expoziției devenea Prima e dopo Traiano. Pe de altă parte, era o concesie făcută publicului, mai interesat de obiectele din metal prețios decât de alte artefacte. Museo dei Fori Imperiali a rezervat spațiu pentru expoziție pentru toamna anului 2009.
Lucrezia Ungaro trimitea scrisori la Ministerul Culturii de la București, pe care mi le arăta înainte, și nu primea niciun răspuns. Se crea impresia că partea italienească e chiar mai interesată decât românii în realizarea expoziției. La sfârșitul lui decembrie 2008 a venit pe neașteptate la Accademia di Romania Theodor Paleologu, de câteva zile ministru al culturii. Am profitat de ocazie pentru a-i vorbi despre expoziție. Nu știa nimic despre subiect. „Și eu, ce trebuie să fac ?” m-a întrebat. „În primul rând, să-i puneți pe colaboratorii dumneavoastră să răspundă la scrisori”. În ianuarie 2009, Umberto Croppi a pregătit o scrisoare pentru Adrian Iorgulescu (care însă nu mai era de câteva săptămâni ministrul culturii), menționând că a sosit momentul să se definitiveze programul comun între Sovraintendenza ai Beni Culturali del Comune di Roma, Muzeul Național din București și Accademia di Romania pentru realizarea expoziției. În 2 februarie 2009, i-am scris ministrului Paleologu: „Veți primi o scrisoare din partea Domnului Umberto Croppi, care mi-a fost arătată. Este evidentă dorința părții italiene de a se realiza acest proiect. Știu însă, pe de altă parte, că asupra Muzeului Forurilor Imperiale se fac presiuni pentru a decide şi a comunica autorităților dacă (şi perioada în care) spațiul este ocupat cu expoziția românească, sălile sale fiind «vânate» şi de alții, ceea ce nu-i de mirare câtă vreme este muzeul cu cea mai mare vizibilitate din Roma. Prin urmare, se aşteaptă un răspuns decisiv pentru soarta acestei expoziții […]. Ar fi păcat ca rezultatele demersurilor de până acum, concretizate în sprijinul autorităților italiene şi în spațiul excelent obținut, să nu conducă spre finalizarea unei acțiuni de mare prestigiu pentru noi”.
Între timp, eu făceam ce puteam. Ca o prefigurare a expoziției, am organizat colocviul româno-italian L’Oro dei daci, în 13 mai la Accademia di Romania și în 14 mai 2009 la Museo dei Fori Imperiali, cu participarea arheologilor (Mihai Bărbulescu, Corina Borș, Viorica Crișan, Eugen Iaroslavschi, Anna Maria Liberati, Lucia Marinescu, Crișan Mușețeanu, Ernest Oberländer-Târnoveanu, Mihaela Simion, George Trohani, Lucrezia Ungaro, Livio Zerbini) și a procurorilor și polițiștilor (Sorin Alămoreanu, Claudio Cimino, Aurel Condruz, Paolo Giorgio Ferri, Augustin Lazăr, Mircea Șuteu), căci era la ordinea zilei recuperarea din străinătate a brățărilor de aur dacice. La colocviu am discutat și despre viitorul catalog al expoziției, despre a cărui editare urma să mă ocup. Până la urmă, nu s-a întâmplat așa, noul director de la București (Ernest Oberländer-Târnoveanu) dorind să fie editor.
La începutul lui noiembrie 2009, Lucrezia Ungaro m-a anunțat că ministrul Paleologu i-a scris, propunând deschiderea expoziției în februarie 2010. Știam că problema cea mai spinoasă erau banii pentru plata asigurării pieselor pe timpul transportului și al expunerii la Roma și așteptam, cu înfrigurare, o decizie favorabilă. Numai după ce am aflat că partea italiană plătește asigurarea, iar piesele vor fi transportate cu un avion militar românesc, am răsuflat ușurat. Abia atunci căpătasem convingerea că expoziția se va realiza.
În sfârșit, la 16 decembrie 2010, s-a vernisat la Museo dei Fori Imperiali expoziția Ori antichi della Romania. Prima e dopo Traiano. Corolar al expoziției au fost cele șapte conferințe pe care le-am organizat în februarie și martie 2011 în Museo dei Fori Imperiali: L’Oro dei Daci e Roma (Lucrezia Ungaro), L’Oro e il ferro: il trofeo di Adamclisi (Luca Bianchi, „Università La Sapienza”, Roma), La terra dell’oro: i romani in Dacia (Sergio Rinaldi Tufi, Università di Urbino), L’oro e i Barbari (Mihai Bărbulescu), L’Oro e la Terra: le miniere della Dacia (Mihaela Simion și Paul Damian, Muzeul Național de Istorie a României, București), I gioielli dei Daci (Eugen Iaroslavschi, Muzeul de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca), L’oro prima della storia (acad. Alexandru Vulpe). Din păcate, curând după deschiderea expoziției, Umberto Croppi și-a pierdut calitatea de „Assessore alla Cultura e alla Comunicazione”. Fusese doi ani și jumătate atotputernic peste cultură în Roma, mai important decât ministrul culturii. Mă sprijinise în organizarea expoziției, l-am invitat și fusese în mai multe rânduri la Accademia di Romania. Nu știu ce se întâmplase prin ianuarie ori februarie, dar primarul Gianni Alemanno l-a demis, deși Croppi îi făcuse campanie electorală. Croppi a convocat o întrunire cu sute de persoane în care a expus ce a făcut în calitatea pe care o deținuse. Mi-a căzut bine că a lăudat acțiunile inițiate de el și la care participase Accademia di Romania (concertele din seriile „Notte in musei” și „Musei in musica” și târgul de carte „Roma si libra”). Cum nu se putea lăuda cu ceva care nu reușise, înseamnă că mă orientasem bine, acceptând invitațiile. Cred că un institut cultural românesc din străinătate, pe lângă a-și promova propriile inițiative, trebuie să se înserieze în țesutul cultural local. Dar surpriza încă mai mare pe care am avut-o a fost declarația că, atâta vreme cât a fost responsabilul culturii, s-a opus ca în Circus Maximus să se facă întreceri de care, o inițiativă a primarului ori susținută de primar. Mi-a venit să râd: primarul Turzii cocea, tot pe-atunci, chiar aceeași năzbâtie: întreceri de care în castrul legionar al Potaissei, propunere pe care o respinsesem de câte ori avusesem ocazia.
În aprilie 2011, expoziția de la Roma a luat sfârșit și piesele s-au întors în România. Atunci a apărut din nou suspiciunea că piesele din tezaurul României nu se mai întorc acasă, că sunt… pierdute pe drum ori vândute. Se repetau acuzele din 1868, când cu „Cloșca cu puii de aur” expusă la Paris și Londra. În mai 2011, vajnicii vloggeri români erau în alertă: „Au revenit ori nu comorile neprețuite ale dacilor? Iar dacă nu, de ce nu? Iar dacă da, de ce se trece sub tăcere? Mass-media ce știe? De ce tace? Să nu fi «venit» chiar toate? S-au mai pierdut pe drum?”. Și pentru că întâmplarea făcea ca pe președintele României Băsescu să-l cheme ca pe împăratul cuceritor al Daciei, alegațiile lor frizau ridicolul: „După tot tamtamul făcut la plecare, ca o premoniție nefastă, uite că acuma nimeni nu spune nimic… Și acuma, ca într-o teorie a conspirațiilor, câteva coincidențe stranii. 1. După cum spuneam, expoziția s-a desfășurat sub patronajul președintelui Traian Băsescu. 2. Expoziția a avut ca primă locație Mercati di Traiano, aflată în preajma Columnei lui Traian. 3. Expoziția s-a numit «Aurul antic al României. Înainte și după Traian». Să îmi fie iertată întrebarea, dar la atâtea coincidențe, după dispariția flotei, nu pot să nu îmi fac cruce și să nu întreb care Traian? Oare istoria se va întreba unde este aurul antic din România după Traian Băsescu?” (Marin Neacșu, Înainte și după Traian).
O comunicare mai bună din partea Muzeului Național de Istorie a României despre întoarcerea expoziției în țară ar fi evitat asemenea aberații și temeri reale, ori numai ipocrite, ale unor români.