Orașul ăsta
pentru Bertolt Brecht
Apartamentul ăsta fără mobilă,
unde nimeni nu atârnă nimic,
de unde toţi plănuiesc să iasă.
Mizeria asta, la dreapta şi la stânga mea,
acea ecuaţie a gunoiului în care materia îşi urmează calea,
zona presei la o analiză sumară – epuizată.
Preţul ăsta, şi mintea aceea, şi nimic de spus decât „violent”.
Doar violenţă în mintea preţioasă.
Mişcându-se de la fereastră spre dimineaţă.
Personajele astea la fund, atât de generoase
şi de patetice. Lucrurile acelea abstracte la vârf,
atât de meschine, precise şi captivante.
Teatrul acela uitat de Dumnezeu, cu câinele lui handicapat.
Stând singur pentru a învăţa lecţia, lecţia fiind
NU PETRECEŢI NOPŢILE SINGURI PENTRU O VREME.
Programul ăsta, organizaţiile astea, reuniunile astea
şi premiile. Sudoarea asta care le trage în jos.
Păgânii ăştia cu gura largă şi priviri înşelătoare.
Sectorul profitului oferindu-ne imagini, nonprofitul
distribuind facturi şi îngrijorare.
Mintea care tânjeşte după informaţie.
Dansul a schimbat fiecare săptămână, deci nimeni nu stăpâneşte
dansul nimănui. Purtând micile pistoale
şi cuţite, barele de fier ale unui prieten.
Aceeaşi economie care îi apropie unul de celălalt
îi separă. Micuţii de ei, fixând cu privirea
canionul. Noi toţi.
Un simţ al proporţiei, în arşiţa asta,
distinge tonul romantic înapoia psihoticului.
Sectorul profitului oferindu-ne imagini.
Eleganţă, învăţătură, sărăcie şi crimă.
Cei ce simt puterea trebuie să suporte toate astea.
Descompunerea liantului în mai multe dispoziţii.
În îndrăzneală, în veselia comună, oraşul ăsta
interpretează un instrument nemaipomenit.
Cum după-amiaza curge ca filmele.
Hans citind, Hans fumând
Mama, fire sigură de sine, ar spune
Stai acolo citind şi fumând, Hans,
Şi asta ar fi pentru ea, spre marea ei
Satisfacţie, ceea ce faci.
Cunoscându-te cred că eşti oprit acolo
În necaz, visare, grijă – maşina ta
Stricată, mecanicul cerându-ţi bani, şi tu fără,
Pentru moment, cât durează – gândindu-te
La dragostea pierdută în timp ce citeşti acea carte imposibilă
Pe care tatăl tău ți-a dat-o ultima dată….Te văd fumând
Şi ca fumător înrăit ştiu că e ceva
Ce abia faci….Gestul vine de la sine
Şi tu, tu întorci pagina unde femeia
Din New Orleans, la fel ca femeia ta, pleacă spre Manhattan.
Presupun că mama, în mania sa, n-ar putea niciodată
Să creadă că ceva se rotea în jur, ceva
De dincolo de comportament. Imposibil de aşezat, de pătruns în necazul
În care ceea ce a eşuat apasă asupra celor ce s-au petrecut,
Ea s-ar ridica, ar ieşi afară căutând „Ceva
Diferit”, ar face orice pentru a se mişca în continuare, manifestându-se…
Mergând. Dar tu, Hans, tu eşti aşezat, şi ştiu
Că nu te vei ridica până când nu vei fi lăsat
Deoparte acest timp. Şi astfel trec prietenii tăi aşteptând,
Dorind să ştie ce-o să mai inventezi când te vei ridica
Din scaunul tău luxuriant, al nostru Hans citind şi fumând.
Vara asta
Stând pe scaunul aflat undeva
între scaunul unei frizerii şi cel al unui salon de frumuseţe,
chimio scurgându-se prin cateterul
implantat chirurgical în pieptul meu, în corp,
hotărăsc să fumez cel puţin o jumătate de uncie
de marijuana când ajung acasă.
Poate o să fumez o livră.
Spart ca dracu’
sunt încă în stare să conduc
(totuşi voi mai fi şi săptămâna viitoare?),
şi după ce îmi compostez biletul
demarez în trombă din Clinica Farber
(splendid să ai cancer în Boston
şi să te laşi pradă grijii
de aici)
în maşina sport argintie mă amuz
în timpul acestei prăbuşiri
şi plin de ardoare
cu umezeala adâncindu-se
e o ofensă teologică
de neînlăturat
pe care mi-o asum.
Cred că pot muri fără dumnezeu,
integritatea mea comică, unică
de a fi rămas
ateu în tranşee,
deşi sunt pregătit
să urlu printre bariere
dacă există bariere.
Vara asta m-am alăturat celor îmbătrâniţi,
celor infirmi, celor sfârşiţi, şi tinerilor pleşuvi
(cei mai greu de cărat), vara asta
începând cu chimioterapie şi sfârşind,
jur pe dumnezeu că pare aproape un final,
cu treizeci de tratamente iradiante
care m-au îngenuncheat.
Marijuana îşi face treaba. Clarifică lucruri.
Cât de drăguţ!
Câtă singurătate înseamnă uneori să ai cancer.
Iarba e la fel de bună ca
atunci când aveam şaisprezece ani şi iarba găsită a făcut iarba
puţin mai verde de partea cealaltă.
Aproape la fel de bună
ca muzica pe care o ascultam în acea vară.
Vara asta revin
la mereu actualul şi reconfortantul
„Get naked and stay stoned,” mulţime baudelairiană
pe când plonjez drogat în grămada de pietre
a unui râu din Vermont
de lângă casa prietenului meu
unde timp de atâtea veri
am venerat drumurile lăturalnice
cu maşinile sport pe care le-am condus
de când am avut bani pentru a le cumpăra.
Într-o maşină sport am venerat în vara asta
cântecele pe care le-am înregistrat pe casetă
conducând şi ascultând neîncetat,
gândindu-mă că aceasta ar putea fi
ultima mea vară. Vara asta
am conversat cu moartea în fiecare minut
şi am aflat că am puterea
de a mă resemna, de a pleca, chiar de a pieri,
iar în asta nu e nimic remarcabil
despre mine. De ce trotuarele din jurul zonei Farber
sunt populate cu aşa mulţi ce sunt pe cale să moară,
mulţi de un curaj incredibil, de un umor groaznic şi de o confuzie nemaipomenită
pregătindu-se, cum pot, să meargă,
arătând de parcă o fac, ca răniţii din Atlanta
zăcând în Atlanta chiar după incendierea
Atlantei în „Pe aripile vântului”.
Sunt dintre ei.
Sunt ai mei şi eu sunt al lor.
Motto-ul nostru: Luptă să trăieşti; pregăteşte-te să pleci.
Vara asta e atât de bine
să aud de prieteni (despre unul aud că
tocmai a murit: tumoare pe creier) înainte să conduc
spre o altă ședință de radiaţii
înainte să mă satisfac cu o altă săptămână de chimio
legat de o centură portabilă astfel încât să pot ieşi
uşor la ocean, la prietenii
rămaşi acolo, înainte să mă aplec spre un alt joint,
o existenţă pe sfârşit de secol plutind pe o mare de datorii,
şi auzind cum sună telefonul la care fiica mea de 16 ani
din Virginia spune că acum crede
că nu va fuma niciodată marijuana
pentru că e, la urma urmei,
doar un alt „drog de acces”.
Traducere de Alex Văsieș