„E clasic Sociu”, afirmă Costi Rogozanu pe coperta volumului Uau, publicat recent la editura Polirom. Dan Sociu, însă, este mai degrabă un „clasic” transgresiv, care mizează în ultima perioadă pe reconstrucția deloc artificială a formei poetice, pornind chiar de la revizuirea unor „date” existențiale, așezate în trecut la temelia poeziei sale exploziv-biografiste. Schimbare anunțată odată cu antologia Vino cu mine știu exact unde mergem (Polirom, 2014), folosirea accentuată a rimelor ingenioase nu lasă defel impresia de constrângere formală sau de umplere forțată a unor forme oarecum fixe cu niște conținuturi mai puțin autentice. Din contră, o atare schimbare stilistică este pe măsura noilor realități afective trăite sau imaginate de poet. Firește, sunt binecunoscute notorietatea și charisma de care Dan Sociu se bucură în rândul poeților și criticilor tineri, ceea ce ar putea conduce oricând, din partea acestora, la o apreciere condescendentă sau chiar la supraevaluarea poeziei sale (așa cum s-a întâmplat în ultimele decenii și cu alți autori considerați a fi niște borne paradigmatice). Dar cabotinismul și experimentul de gradul poeziei nu s-au aflat nicicând printre îndeletnicirile estetice ale lui Sociu, care și-a reconfigurat mereu stilul în funcție de noile reprezentări ale vieții intime și sociale.
Din acest punct de vedere, mulți dintre cititorii obișnuiți cu vechiul Sociu (mai ales cu cel din Cîntece eXcesice, din 2005) ar putea fi derutați de „simplitatea” (care însemnă aici o oarecare distanțare sau neutralitate a vocii poetice, precum și o reducere la esențial a imaginarului) cu care autorul își construiește poemele din Uau, sugestiv puse în lumină de ilustrațiile Ioanei Drogeanu. În mod cert, temele specifice lui Sociu se regăsesc și în acest volum, de la decadența socială și personală la erotismul în cheie vitalistă, cu diferența că ele sunt filtrate printr-o altă percepție de sine și printr-un realism de-a dreptul mistic. Pe lângă nostalgia față de perioada adolescenței și un soi de melancolie a îmbătrânirii, se face simțită, în numeroase poeme, conștiința de a fi simultan prezent și absent, viu și mort, inclus și exclus din „domeniile” existenței intime și sociale („ceva nu mai merge/ mă-ntîlnesc cu prieteni vechi/ și merge/ dar ceva nu mai merge/…/ îi văd aceleași cămăși la uscat/ pe care le poartă una peste alta din liceu/ și mă înduioșează/ dar mă-ntorc la viața mea, la golul meu/ și nu mai cuplează”, p. 9).
În continuarea acestor (auto)proiecții transgresive, care vorbesc, în fond, despre o identitate liminală, la granița dintre degradare sau „căderea-n amînare” (cum o numește Sociu) și o potențială reconstrucție de sine, pot fi așezate narațiunile cu tentă mistică sau chiar faustică (de găsit în poemele în proză din a doua parte a volumului), care transpun, în registru realist, un soi de iluminare cvasi-religioasă. De altfel, moartea devine cadrul meditației în câteva texte care, fără să plonjeze decât pe alocuri în simbolic sau metaforic, contruiesc o metafizică a fragilității umane. Din acest motiv, este surprinzător felul în care Dan Sociu scrie despre o temă-pattern, moartea (cu tradiție în poezia autohtonă), lăsând senzația că nimic din poemele sale, ca acum știu că sînt slab ca o pală de vînt sau în ultima perioadă a morții mele (de departe piese de rezistență ale liricii recente), nu este vetust, filosofard ori compromis prin abstractizare excesivă („acum știu că sînt slab ca o pală de vînt,/ inconsistent ca un cuvînt/ pentru că știu că sînt atît de concret, din carne/ și timp și pot fi frînt/ în două de moarte acum/ cum ar suna telefonul deodată/ pentru că era să mor cu-adevărat și familia mea/ a murit aproape toată/ și bunica mea diabetică, de-i duceam pe ascuns înghețată/ a murit, săraca, și-nante să moară m-a-ntrebat/ dac-am mîncat”, p. 67).
O asemenea reorientare spre subiectele clasice sau tari ale poeziei coincide cu o etapă existențială „făr-anestezii alcoolice”, în care nefericirea nu mai este trăită la modul romantic-tumultuos, ci devine punctul de fugă (cu intensitățile lui minore, dar irizante) al unor cadre domestice redate ca un melanj de melancolie, mici nevroze și extaz („plimbări spre frigider, așteptări la aragaz/ ninsori însorite ca promisiuni de extaz/ și-n aerul alb, curul ei dulce, dezvelit // ce-i cu tine, de ce nu poți să fii fericit”, p. 14). Autorul construiește, astfel, o întreagă lume post-etilică, hibridă, care se hrănește din „ficțiunile” personale, cvasi-mistice ale unui Sociu deziluzionat, căutând sensuri revelatorii în gesturi și întâlniri aparent banale sau fortuite (cum ar fi întâlnirea cu homeless-ul Florin). În multe poeme este pus accentul pe relația dintre material, organic și (i)realitățile sufletului, fie în termenii unui erotism spectral, fie ca discurs eschatologic despre formele înstrăinării și ale „desprinderii”, precum și despre transformările lumii familiare sub conștiința unei morți repetate. Realismul mistic, sub semnul căruia se află volumul Uau, își găsește expresia predilectă tocmai în hibridarea dimensiunilor biografice și sociale cu zone mai intuitive, inefabile și spiritualizate (pe locuri chiar ezoterice), care, deși nu au lipsit nicicând din poezia lui Sociu, capătă acum o amplitudine mai accentuată. În această turnură de stil și reprezentare afectivă constă, în fond, caracterul oarecum cvasi-profetic al câtorva texte care trasează spațiul invizibil și inexprimabil al unei decăderi și iluminări profund personale.
Fără să adopte vreun act de frondă (cum s-ar fi întâmplat în poezia anilor 2000), Dan Sociu refuză, pe de altă parte, orice condiție elitistă a poetului, scriind despre momentele simple de singurătate și plăcere privată, ceea ce face ca poemele lui să emane o forță de identificare puțin întâlnită astăzi chiar și în textele autorilor mult mai atașați de reprezentările sociale. Aceasta și datorită unei orchestrări foarte bune a vocilor poetice, a registrelor ironice și a rimei (care nu pare căutată dinadins sau cu orice preț, dând impresia continuă de relaxare stilistică), precum și datorită construcției excelente a peisajelor afective, rememorate prin elemente simple, dar esențiale („nu vreau nimic din afară, nimic din adînc/ numai să mă uit la comedii și să mănînc/ păcat că nu pot să mușc pe dinții din față/ fincă omul e și prost în viață”, p. 13). Construit prin alternarea formelor poetice (textele rimate își continuă deseori sensul în secvențe lungi de proză alertă) și a perspectivelor (mai ales în ultima parte imaginarul este creat prin multifocalizare), volumul Uau, în ciuda câtorva fragmente prozastice care, din cauza balastului explicativ, nu se ridică la nivelul ansamblului, marchează o importantă mutație estetică: și anume, explozia de „clasicism” în poezia actuală care, oricât de dedicată ar fi noilor tehnologii și –isme, s-ar putea să urmeze și o astfel de cale.