TIFF 2024: Cannes-ul de dinainte de furtuna amânată

TIFF 2024: Cannes-ul de dinainte de furtuna amânată

Trei kilometri până la capătul lumii

            Câteva cuvinte despre filmul românesc cel mai improbabil de la ediția tocmai trecută a TIFF-ului – Trei kilometri până la capătul lumii de Emanuel Pârvu.

            S-a scris, din ce am văzut, puțin despre el. Nu-mi dau seama de ce.

            Să începem cu bârfele. Adică, cu motivul pentru care a ajuns direct în competiția mare de la Cannes. Am auzit că ar fi din cauză că e, cum se zice colocvial și sotto voce, film cu gay. E o presupunere ciudată, din categoria „ce vrea să vadă Vestul despre Est în filmele din Est”. Grăuntele de adevăr e că Vestul (nemonolitic, dar să zicem publicul educat occidental) vrea probabil să vadă drama unei societăți care se zbate să încorporeze noile idei progresiste, fie ea românească sau alta. E o temă care traversează filmele care vin din Europa de Est. Doar că bârfa asta și-a greșit în cel mai bun caz festivalul. Cel de la Berlin, poate – are și o secțiune, Panorama, în care sunt selecționate filme explicit politice, queer, feministe. La Cannes, așa și așa – intră în competiție filme queer dacă sunt făcute de un nume cu rezonanță (un Todd Haynes, un Gus Van Sant), dar cam atât. (Un detaliu contextual pentru comparația asta Berlin-Cannes: festivalul de la Cannes a instituit un premiu, Queer Palm, cel pe care l-a luat anul acesta și Pârvu, doar din 2010, pe când echivalentul berlinez pentru filme queer, Teddy Award, există din 1987. Fiecare festival cu politica lui.) În plus, au fost făcute vreo două-trei filme queer românești foarte bune în ultimii ani (Soldații. Poveste din Ferentari de Ivana Mladenović sau Câmp de maci de Eugen Jebeleanu) și nu au ajuns la vizibilitatea festivalieră a filmului lui Pârvu. Și atunci, de ce?

            Am o teorie despre asta. M-am mirat și eu când am auzit de performanța lui Emanuel Pârvu. Pentru mine, omul e un actor cu calități (și pe zona comică, și pe cea dramatică), dar cu ambițiile lui de regizor nu i-a ieșit mare lucru până la acest al treilea film. Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, debutul, a fost un amestec de Nou Cinema Românesc și estetică de festival internațională deloc memorabil, din care mi-a rămas în minte doar simpatia pentru personajele lui din zona rurală, dintre cele care mai taie niște lemn ilegal fiindcă viața e complicată. Marocco, al doilea film al lui Pârvu, e prin comparație o melodramă șifonată de intrigă și pretenții. Ceva trebuia să se fi schimbat. Apoi, am văzut cum și-a filmat pe locație, la Sfântu Gheorghe, în Deltă, al treilea proiect.

            Nu e un secret că filmele românești nu o mai duc așa de bine la Cannes în ultimii ani. Motivul e, probabil, că s-a dus momentul cinemaului în plan-secvență, uneori cu cadre fixe – cel puțin pentru cel venit din România. E pus și simplu saturație. Nici lui Cristi Puiu nu i-a mai ieșit cu cel mai recent film al lui, MMXX, iar lui Mungiu, cu RMN, nici atât, chiar dacă în cazul lui RMN Mungiu își mai dinamiza puțin look-ul. Or, Trei kilometri până la capătul lumii încearcă pe ici, pe colo, și altceva. Există o anchetă la începul filmului, legată de un adolescent care a fost bătut. Tatăl băiatului (interpretat de Bogdan Dumitrache) are o discuție cu șeful poliției, pe ulițele din Sfântu Gheorghe. În cadrul acestei scene, făcută fără tăietură la montaj, camera rămâne în apropierea tatălui, apoi se îndreaptă către șeful poliției, apoi se întoarce la 180 de grade, cu tot cu șeful poliției, către tată. E mișcarea în spațiu pe care cinemaul cu cadre fixe de obicei o refuză. În scene de acest fel camera bate la pas decorul din Deltă (ar fi fost și păcat de așa locație, să fie prinsă în tablouri fixe) într-un fel care poate fi apropiat de un alt tip de regie – nici el chiar nou din punct de vedere istoric, dar nu așa ușor de găsit în cinemaul arthouse recent din România. Nu peste tot. Când vine vorba de scenele de dialog (care pot fi considerate un test pentru cât de în afara regulilor își gândește un regizor filmul), ai destule în film care sunt prinse pe stil de Nou Cinema Românesc, cu cameră statică, personaje așezate în profil sau mișcându-se în cadru după trebuință – cum se vede și în fotografia din film de pe pagina anterioară. Impresia că Pârvu mai încearcă una-alta pentru a ieși din déjà-vu vizual rămâne însă.

            Dar nu e numai asta. Scris și rescris vreme de vreo patru ani, scenariul filmului, semnat de Pârvu și Miruna Berescu, e simplu, dens și fără timpi morți. Și această ultimă caracteristică îl scoate cel puțin cu un picior din zona Noului Cinema Românesc. Se întâmplă destul de multe în film, cu relații de cauză și efect scrise inteligent. Sincer, în comparație cu primele două filme ale lui Pârvu, scrise tot de Pârvu și Berescu, am fost surprins de inteligența de a povesti de aici.

            Văzut cu un pic de distanță, Trei kilometri până la capătul lumii e dramă care devine un soi de comedie adresată publicului urban și educat despre ineficiența instituțiilor românești. Un băiat e bătut de alți doi băieți, și se află destul de repede motivul: fiindcă s-a pipăit și sărutat cu un turist venit în vacanță. Nu în violență rezidă, desigur, comedia, ci în reacțiile de după, în faptul că tatăl celor doi agresori zice că, bun, una e să bați pe cineva și cu totul ala e să bați pe cineva care se pipăie cu bărbați. Apoi, comedia urmează (coerent, trebuie zis) tropii despre corupție ai unui film din Europa de Est. Uitând de victima care are ditamai umflăturile de la bătaie, poliția și părinții mușamalizează încet chestiunea, se prefac că poate fi vorba despre altceva. Pe stil premodern, o bătaie nu-i chiar o bătaie, homosexualitatea și reputația trebuie rezolvate întâi. Apoi, comedia de moravuri e amplificată, ca în piesele de teatru clasice, de apariția unui personaj, deus ex machina, care vine să investigheze și dă peste cap toate înțelegerile de moment. S-ar putea zice că acest personaj, o femeie competentă, care știe în detaliu litera legii, e un simbol al viitorului mentalitar și al statului de drept, încă foarte fragil în locurile în care se petrece acțiunea. Ca spectator, ai un pic de satisfație răzbunătoare că nu le-a mers mușamalizarea autorităților, că viitorul ia din scurt prezentul întârziat. E comic să-i vezi prinși în afara legii și puși la colț pe reprezentanții legii. E amuzant să-i vezi agitându-se, și e amuzant să vezi unde merg Pârvu și Berescu cu povestea când se ajunge la răfuiala dintre legile în vigoare (și, desigur, europene) și matrapazlâcurile locale.

            Îmi ziceau niște prieteni că au auzit la proiecția de la TIFF oameni din public râzând în momente în care nu erau multe de râs – de exemplu, când băiatul bătut mai e și legat de părinți și i se pregătește o slujbă religioasă, pentru întoarcerea pe căile tradiționale. M-am gândit un pic la asta. Filmul nu e codificat ambiguu, pentru a încuraja râsete din astea. Doar băiatul homosexual e bătut în film. Părinții îl țin din scurt și i-au și planificat viitorul, aranjându-i mai pe față, mai în secret și o căsătorie cu o vecină. M-am gândit însă cum ar fi văzut părinții mei filmul ăsta. În locul unui public educat, care vede violența și presiunea unor părinți, felul în care îi limitează libertatea propriului copil, poate ai mei ar fi văzut drama unor părinți care nu mai știu ce să facă cu odrasla lor. De asta aș vrea foarte mult să văd o proiecție undeva la țară cu acest film. Există însă din acest punct de vedere niște nuanțe pe care le-am admirat în Trei kilometri până la capătul lumii. Ele au legătură cu încercarea de a înțelege cum gândește și partea cealaltă. În partea a doua, într-o scenă în care preotul e tras la răspundere pentru slujba pe care i-a făcut-o băiatului de procuroarea venită de la oraș, el are un monolog în care spune, în rezumat, că așa se comportă părinții când trebuie să le dea primul vaccin copiilor. E un moment foarte bun al filmului, și Pârvu știe asta, fiindcă pune camera să se apropie de fața preotului. Ce-mi spune scena asta e ceva mai amplu decât acuza de homofobie care i-ar putea fi aruncată din scurt preotului. E structura din spate, tradițională, paternalistă, scoasă la vedere. În alte momente, scenariului nu-i mai reușește această mutare în capetele altora – sau nu la modul nou, oricum. Tatăl băiatului, de exemplu, emite clasicul refren „eu ți-am dat toată libertatea și tu din astea-mi faci?”. Nu-i grozav, și e cam bătătorit. Prin acumulare însă, prin faptul că filmul țintește structura (sigur, e vorba și despre ce crede societatea tradițională despre homosexualitate, dar e și vorba despre limitele libertății pe stil tradițional – te duci la ce facultate zic părinții și faci în general cum zic ei or else), Trei kilometri până la capătul lumi e complex într-un fel în care nu m-am așteptat.

            Sunt multe lucruri incomplete în film. Protagonistul, ca personaj, e mai mult plastilină pe care își apasă cei din jur prejudecățile. Vrea să dea la facultate la București, îl mai vezi căutându-și iubitul pe rețelele de socializare sau suferind după bătaie, dar foarte multă personalitate extra nu are. Numărul de personaje tinere din film e verosimil, dar totuși redus destul de mecanic la necesități – protagonistul, o aliată și doi antagoniști. Altfel, pare cam pustiu de tinerețe decorul. Pe protagonist de abia îl vedem ce face în timpul liber, cum e viața lui. Filmul e mai degrabă despre cei din jurul lui. Și totuși, mi-a rămas în cap ce a încercat să facă Pârvu – eclectic, imperfect, pe partea de regie, și mai ales în acel prim-plan cu preotul, voit lipsit de judecată, încercând să înțeleagă. Mi-ar plăcea, pe subiecte așa alunecoase, să văd mai multe tentative, chiar și imperfecte, de acest fel.

… și înapoi

            Mă așteptam ca Trei kilometri până la capătul lumii să provoace, măcar după terminarea TIFF-ului, niște îmbrânceli. Până acum, însă, nimic.

            Poate o fi din cauză că alte filme i-au suflat la TIFF locul din vitrina principală.

            În primul rând, dacă mă iau după votul de popularitate al publicului, Moromeții 3 de Stere Gulea – care e, de fapt, o parte Viața ca o pradă, o parte jurnalul lui Preda și o parte scenariul lui Gulea. Pot să înțeleg de ce a fost votat. E confortabil, adică nu bruschează așteptările, are actori mai puțin văzuți în filme românești (dintre ei, sigură pe ea ca un star în devenire, Mara Bugarin) și e ceva mai bun decât partea a doua. Totuși, minus imaginea bine stăpânită de Vivi Drăgan Vasile și melancolia la fel de bine stăpânită a lui Horațiu Mălăele, care-l joacă din nou pe bătrânul Moromete, a treia parte arată ca o producție Netflix – decentă, convenabilă, fără sclipiri.

            Ar mai fi apoi Ext. Mașină. Noapte de Andrei Crețulescu. Acesta e filmul românesc meta al ediției de anul acesta. Crețulescu, alături de o serie de actori care-i traversează scurtmetrajele (Rodica Lazăr, Dorian Boguță, Șerban Pavlu, Andi Vasluianu) își umple, ca de obicei, filmul cu dialog bun, comic, pe mai multe voci – Ext. Mașină. Noapte are inclusiv o scenă în care cei de mai sus, fără să încalece pe replica celuilalt, vorbesc în aceeași cameră, plauzibil și plăcut la auz, fiecare despre altceva. E un film plin de referințe cinefile, inclusiv o parodie respectuoasă a începutului din The Shining de Kubrick, și un soi de recapitulare în registru serios spre nu prea serios a discuțiilor despre filmul românesc din această perioadă, în care regizorii caută să se delimiteze de realismul serios al anilor 2000. E, ca și alte filme ale lui Crețulescu, proiectulcoolcare iese în fața celor serioase pentru că nu-i pasă de coerență sau de regulile realiste. Doar că, așa cum se vede la o privire atentă, în Ext. Mașină. Noapte lui Crețulescu a început să-i pese ceva mai tare, fiindcă încearcă (în sensul cel mai bun) să impresioneze prin mișcări de cameră atent gândite. Nu e un film complet, în sensul în care putea să continue încă pe-atâta ca durată și nu s-ar fi simțit, dar e foarte bun ca disciplină regizorală pentru Crețulescu.

            Nu în ultimul rând, a fost un moment bun pentru documentarul Alice On & Off al Isabelei Von Tent. Am lucruri nu foarte bune de zis despre concluziile finale ale filmului, vorbite cu vocea regizoarei, care puteau să lipsească, dar până acolo felia de viață tristă și emoționantă pe care o surprinde Tent e onestă și relativ imparțială cu personajele ei boeme și prinse în tipare de traume. Alice On & Off are, ca Trei kilometri până la capătul lumii sau ca Ext. Mașină. Noapte, avantajul surprizei: nu m-am așteptat la filme ca acestea și nu m-am așteptat să poată fi atât de provocatoare și de autentice în abordare.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.