TIFF 2016: Filmele româneşti şi restul

TIFF 2016: Filmele româneşti şi restul

TIFF-ul din 2016 a fost probabil TIFF-ul cel mai imprevizibil din ultimii ani. Zile întregi s-a lăsat aşteptat filmul ăla care tot revine în conversaţii, pe care trebuie să-l vezi. S-ar putea spune că de această situaţie au profitat până la urmă filmele româneşti proiectate în premieră la festivalul clujean. Spectatorii s-au înghesuit şi la 6.9 pe scara Richter al lui Nae Caranfil (proiectat în deschidere), şi la cel mai nou film al lui Cristi Puiu, Sieranevada, dar şi la comercialul Două lozuri al lui Paul Negoescu. Cineva observa mai mult sau mai puţin ironic că în acest an cam lipsesc din program filmele americane. Până la un punct, nici n-a fost nevoie de ele. TIFF-ul la a 15-a ediţie ar putea fi descris în câteva cuvinte ca o competiţie de formule cinematografice, mai mult sau mai puţin comerciale, o bună parte din ele provenite din spaţiul european. Cine a vrut să facă comparaţii a putut să le facă: cum se face film comercial la noi vs. cum se face film comercial în alte cinematografii, de pildă. Pentru o parte a publicului, pentru unii critici, mizele mai importante sunt probabil altele. Fără îndoială, mulţi din cei care au mers să vadă Sieranevada şi Câini şi 4.15pm Sfârșitul lumii (şi Bacalaureat, cu o săptămână înainte de TIFF), au făcut-o pentru a verifica dacă selecţionerii de la Cannes au dreptate, dacă anul acesta e într-adevăr un an important pentru cinemaul românesc. E greu de scăpat de această iluzie optică: văzute independent, fără filmele cu care au concurat la Cannes, cu un public care compară textul scenariului cu textura realităţii româneşti, nici Sieranevada, nici Câini şi nici Bacalareat nu sunt receptate la fel, nu sunt la urma urmei exact aceleaşi filme care au câştigat sau nu premii pe Croazetă. Cu toate acestea, cinefilii şi criticii au impresia că înţeleg de ce tocmai ele au fost alese şi, în unele cazuri, premiate. Din acest punct de vedere, TIFF-ul poate fi ocazia perfectă pentru a înlocui o falsă întrebare – e filmul X la fel de bun pe cât îl recomandă premiul Y? – cu o alta, ceva mai pertinentă – ce formule testează regizorii (români sau nu) aflaţi în afara mainstream-ului, ce genuri îi tentează şi cum îşi negociază ei relaţia cu publicul?

 

Premii

 

Câini, filmul de debut al lui Bogdan Mirică, a câştigat sâmbătă marele premiu al festivalului, Trofeul Transilvania. S-ar zice, aşadar, că acesta e filmul cel mai bun al competiţiei şi unul dintre cele mai bune de la TIFF. Pentru cei cinci membri ai juriului, poate că aşa stau lucrurile. Personal, cred că filmul lui Mirică e cel mai important film românesc de anul acesta, fiindcă îşi asumă nişte convenţii de gen (există în el o cât de firavă anchetă poliţienească, cu indicii dezvăluite treptat spectatorului), fiindcă alternează scene în care intriga e ambiguă şi dialogurile lipsesc cu scene în care dialogurile susţin filmul (o lecţie pe care regizorul a învăţat-o fie de la Joel şi Ethan Coen, aşa cum scrie presa străină, fie de la serialele americane care reiau şi refac convenţiile genului poliţist în ultimii ani), fiindcă are un ritm foarte bun, eclectic (de la cadre lungi, în plan-secvenţă, Câini trece pe neaştepate la scene mai dinamice, în care spectatorul trebuie să decidă din al cui punct de vedere e spusă povestea). E limpede însă că la TIFF Câini a câştigat în faţa unui număr destul de mare de filme apropiate de o formulă ceva mai comercială şi a fost recompensat de un juriu care a favorizat proiectele mai riscante. Felul în care au fost împărţite premiile e destul de grăitor: filmele mai convenţionale au primit câte un premiu pentru interpretare (Setea, Un loc la umbră), premiul special al juriului a ajuns la un film care urmăreşte destul de fidel reţeta unui teen movie, dar se întoarce împotriva ei aproape cu cruzime în ultimele zece minute (Vrăbii), iar premiul pentru regie a recompensat filmul cel mai ambiguu şi probabil cel mai overrated al competiţiei (Tikkun). Pentru a înţelege de ce Câini şi-a primit premiul, trebuie văzut acest Tikkun. Filmul lui Avishai Sivan îşi evită cu graţie subiectul, chiar dacă ni se dă impresia că povestea încearcă să surprindă câte ceva din anxietăţile recente ale iudaismului ortodox; filmat elegant în alb-negru, Tikkun pare să se încadreze stilistic într-o versiune întârziată a modernismului european, preluând din această zonă şi o oarecare preferinţă pentru surprinderea absurdului vieţii cotidiene şi a alienării. Prin comparaţie, Câini e un pic mai accesibil şi are ceva din stilul laconic al unor filme de artă mai recente care joacă până la un punct după regulile unor genuri bine definite, dar inventează (sau reinventează) în acelaşi timp mitologii locale ale violenţei (desigur, No Country for Old Men, dar şi Heli al lui Amat Escalante). În mai puţine cuvinte, chiar dacă filmul lui Mirică nu e tocmai original, el pare să fie actual, atât ca subiect, cât şi în ceea ce priveşte stilul. Or, în competiţia TIFF-ului, această patină de noutate sau senzaţia subiectivă că regizorul nu joacă după regulile cinemaului comercial sunt fără îndoială avantaje. Filme bine construite, dar puse în scenă mai tradiţional, cum e Setea, regizat de Svetla Tsotsorkova, pot foarte bine să fie trecute cu vederea de juriu când vine vorba de premii. Nici filme cum e Uşa deschisă al Marinei Seresesky, câştigător previzibil al premiului publicului, nu intră de obicei în palmares, deşi ele reuşesc să trateze subiecte sensibile (în acest caz, prostituţia) şi să aibă lipici la spectatori chiar dacă sunt făcute într-o altă limbă decât engleza. Trofeul primit de Câini confirmă la urma urmei o idee implicită – la festivale care promovează filmul de artă, aşa cum e şi TIFF-ul, câştigă de obicei filmul care se ţine cât mai departe, cu cât mai multă eleganţă, de convenţiile filmului comercial.

 

Grade de comercial

 

Şi totuşi TIFF-ul din acest an a demonstrat mai degrabă, prin selecţia lui, că se poate face şi film comercial à l’européenne. Formula ar fi simplă: probleme locale, stil accesibil. Setea şi Uşa deschisă sunt exemple foarte bune şi, cu unele concesii, în această categorie ar putea intra şi horror-thriller-ul produs în Danemarca şi regizat de Ali Abbasi, Shelley. În acest din urmă caz, un film de gen îşi asuma şi nişte neliniştitoare idei politice, punând în scenă metaforic relaţia dintre imigranaţii est-europeni şi Occidentul civilizat (Abbasi n-a ratat de altfel ocazia să-şi provoace un pic publicul, adresându-se înaintea proiecţiei de la cinema Victoria şi „celor bogaţi, de la balcon”). Reacţiile la Bacalaureat arată însă mai degrabă că în România problema e pusă exact invers: Mungiu a fost acuzat cel mai des că ar comercializa stilul Noului Cinema Românesc. Poate problema e în altă parte. Luându-şi subiectele din realitatea imediată, discutând mizele filmului în termeni etici, Mungiu se joacă în continuare ambiguu de-a „am spus, dar n-o spun (numai) eu”, prezentându-şi filmul când în termeni locali, când ca o poveste universală. Succesul de public al lui Sieranevada (după o singură proiecţie, filmul lui Cristi Puiu depăşea la voturi pe moment Uşa deschisă) demonstrează, cred, că filmul românesc de artă n-are încotro şi trebuie să fie mai comercial, mai accesibil. Sieranevada are ceva din încărcătura conceptuală din Aurora, dar e şi o comedie şi se ţine în picioare datorită dialogurilor şi aluziilor la situaţii actuale din România. Puiu ştie cum să pună probleme mai pe ocolite, porneşte de la (să le spunem) seturi de interpretări ale realităţii, pe care le reprezintă membri ai aceleiaşi familii, dar există şi un accentuat substrat politic în film – când izbucneşte câte o ceartă în film, se văd tranşeele, cu nostalgicii după comunism pe de o parte şi nostalgicii după interbelicul luminos pe de alta sau cu educaţii middle-class care se coalizează împotriva soţilor neciopliţi. Toată această încărcătură de idei n-ar funcţiona la fel de bine dacă ar fi desfăşurată într-un film de artă mai frust, mai minimalist (aşa cum nu funcţionează, de pildă, în Când se lasă seara peste București al lui Porumbiu). Ca să facă Sieranevada, Puiu a trebuit însă să renunţe la opacitatea din filmul lui anterior; formula pe care o abordează aici e mai apropiată de cea a unui Mike Leigh (vezi Abigail’s Party), şi senzaţia pe care ţi-o dă Sieranevada e nu o dată cea de teatru filmat. Câştigul e că Puiu cel din Sieranevada pare să fie din nou, din fericire, mai atent la text, la dramaturgie. Fără să-şi provoace publicul să-i înţeleagă perspectiva de autor, fără să se declare mai politic, regizorul reuşeşte să găsească cumva o formulă de compromis între filmul de autor şi mult mai previzibila comedie de moravuri.

TIFF-ul din acest an a fost, pentru cei care au văzut Sieranevada, TIFF-ul lui Puiu. Măcar în parte, el ar trebui să fie şi TIFF-ul lui Caranfil. 6.9 pe scara Richter are destule probleme – e un musical mai puţin riscat, din moment ce numerele muzicale fac parte dintr-un spectacol fictiv şi nu ies din cadrul acestei convenţii, iar personajul soţiei absoarbe atâtea clişee încât e de-abia credibilă –, dar e totuşi un musical în limba română, care porneşte de la un scenariu bine construit. Mai mult, Caranfil nu încearcă să fie cool, nu-şi presară filmul cu pasaje autoironice, pentru a se putea eventual eschiva de critici. 6.9 pe scara Richter e, pe scurt, un film care îşi asumă o convenţie până la capăt. Pe undeva, e normal, Caranfil la al şaptelea film nu mai trebuie să convingă pe nimeni de nimic. Cine vrea să discute cum stă cinemaul românesc recent n-are cum să ocolească 6.9 pe scara Richter, fiindcă acest film e un exemplu pentru cealaltă zonă a cinematografiei autohtone, cea de obicei trecută cu vederea fiindcă nu e şi recunoscută internaţional. E adevărat că un singur film şi un singur regizor n-au cum să recupereze acest handicap. Musical-ul lui Caranfil ar trebui însă să-i pună pe gânduri pe cei care împart încă cinemaul românesc în filme de artă şi rebuturi pentru public. El ridică nişte probleme destul de serioase, chiar dacă nu le rezolvă întotdeauna cum ar trebui. De pildă, se poate face comedie în limba română fără o uşoară condescendenţă faţă de (unele) personaje? Unul din scurtmetrajele româneşti premiate sâmbătă la TIFF, O noapte în Tokoriki, cade parţial tocmai în capcana aceasta. Inventiv şi ironic, filmul Roxanei Stroe porneşte de la un subiect simplu – un flirt într-o discotecă sătească, petrecut la un majorat – şi ajunge aluziv la chestiuni mult mai delicate, cum ar fi rasismul sau intoleranţa faţă de homosexualitate; şi totuşi, nişte personaje care sparg seminţe la masa sărbătoritei tot trebuie să existe pentru ca lumea aceasta periferică să fie lizibilă pentru publicul educat. Nici 6.9 pe scara Richter nu iese cu totul dintr-o logica autohtonă a comediei, în care anumite personaje pur şi simplu nu sunt plauzibile (ca în cazul filmului Filantropica, Caranfil ar fi trebuit să-şi ia un consultant când scrie scene cu adolescenţi, cei din 6.9 pe scara Richter există numai pe hârtie), iar altele apar pe ecran parcă numai de dragul hazului de lumea mai puţin sofisticată. Şi totuşi, nimeni nu ştie cum să integreze clişee într-o poveste aşa cum o face Caranfil.

Pe de o parte Câini, pe de alta 6.9 pe scara Richter: dovada că se poate debuta fulminant cu un film de gen, în alţi termeni decât cei ai Noului Cinema Românesc, faţă în faţă cu restanţele şi lacunele celorlalte genuri în cinemaul comercial autohton. Pe undeva, TIFF-ul din acest an e o ocazie de falsă mândrie: când se trage linie, ar putea spune cineva, nimeni nu face filme aşa cum fac autorii noştri. Nu face însă aproape nimeni nici filme de genul celor care au pierdut onorabil în faţa policier-ului lui Mirică. Un an cu premii la Cannes şi la TIFF arată mai bine ca oricare altul cât de puţin populat e acel spaţiu intermediar între filmul de artă şi filmul comercial de dragul comercialului.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.