În anii 1930, Miklós Bánffy se putea considera un scriitor de succes. Avea în palmares publicarea marelui său roman, Trilogia Transilvană, piesele sale erau jucate în teatre, era redactorul-șef al principalei reviste literare de limbă maghiară din România, Erdélyi Helikon (Helikonul ardelenesc).
În vara anului 1944, chiar în ultimul număr al revistei Erdélyi Helikon care a văzut lumina tiparului înainte de prăbușirea „lumii vechi”, Bánffy a publicat un mic roman, intitulat Tannhäuser și mica prințesă, inspirat, pe de o parte, din propriile trăiri din tinerețe, când a vizitat litoralul Mării Adriatice, pe de altă parte din legenda medievală a lui Tannhäuser, cavalerul poet și muzician, care prin pribegirile sale ajunge în peștera lui Venus, zeița frumuseții. După ce trăiește acolo ani de zile, se întoarce în lumea reală, unde arta lui nu este acceptată. Devine persecutat și excomunicat, drept pentru care se întoarce la zeița păgână. Este povestea din care Richard Wagner a scris cunoscuta operă.
Romanul lui Bánffy are drept protagonistă pe Mimi, o tânără prințesă, crescută în lumea privilegiată dar strict limitată a „castei” sale. Aflată, cu bunica și cu servitorii ei, în vilegiatură undeva în Dalmația, întrucât din cauza Primului Război Mondial nu s-a mai putut călători pe Riviera italiană, Mimi scapă de guvernanta ei și se aventurează în ruralul fermecător, necunoscut și neînțeles al locului. Atunci izbucnește o răscoală a localnicilor împotriva autorităților imperiale. Mica prințesă ajunge în pericol de moarte, ea fiind un reprezentant al națiunii și al elitei sociale dominante, împotriva cărora se îndreaptă furia răsculaților. Partizanii înarmați încep s-o urmărească, ea încearcă să scape fugind pe muntele din apropiere, unde se rătăcește printre stânci. Acolo este găsită de un bărbat între două vârste, care are grijă de ea, o scapă de urmăritori, o protejează și o duce într-un loc unde va fi în siguranță, dar unde o fată, cum e mica prințesă, nu ar fi trebuit să ajungă niciodată: într-un bordel. Care se află construit într-un loc special, pe ruinele unui sanctuar antic al zeiței Venus. Salvatorul ei este muzician care cântă la pian în barul stabilimentului și este prietenul vechi și intim al patroanei, o femeie peste care au trecut anii, dar care continuă să fie de o frumusețe remarcabilă. Mica prințesă adoarme, iar când se trezește noaptea este pe sfârșite. Aude cum cântă la pian salvatorul său, dar nu muzică dansantă, ci creații inedite, neauzite până atunci. Devine evident faptul că bărbatul necunoscut este un muzician de excepție, care din motive tainice se află retras în acest colț de lume. Mimi se pierde cu firea pentru un moment, simte că se îndrăgostește de salvatorul ei. Îi propune să fugă împreună în lume, îi promite ajutor pentru cariera lui artistică. Are loc atunci o secvență memorabilă: în haloul lunii pline, printre coloanele vechiului sanctuar păgân apare patroana ca o figură nepământeană, în jurul căreia porumbeii deranjați din somn formează o aureolă albă. Ea privește mica prințesă cu zâmbet încurajator. Dar muzicianul e mai înțelept și mai experimentat decât ea și o refuză. Nu poate să se căsătorească cu ea, pentru că ar fi o ticăloșie și până și ticăloșia are limitele sale morale. Drept urmare, când apar la stabiliment militarii și jandarmii care îl însoțesc pe logodnicul ei, Mimi merge cu el, iar când ajung la hotel, coboră din automobil cu ținuta unei prințese și se întoarce „sub cupola de sticlă” a lumii ei. „Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat”.
Povestirea a avut o istorie aparte. Cum am amintit mai înainte, ea a fost publicată prima dată în iunie 1944. A urmat trecerea frontului (și) peste Transilvania și Cluj. În urma lui a venit o lume nouă, cea adusă de Armata Roșie. Era evident faptul că se va produce o mare reconfigurare socială și că forțele politice de stânga vor avea o autoritate sporită. Între toamna anului 1944 și finele anului 1948, a avut loc instalarea regimului comunist. Contele scriitor, o figură emlematică a „lumii vechi” încerca să-și găsească locul în această lume nouă. A devenit membru în Uniunea Scriitorilor Maghiari din România, a început să publice constant în revista Utunk [Drumul nostru] condusă de socialistul Gábor Gaál.
În octombrie 1944, la Cluj a luat ființă asociația culturală muncitorească „Józsa Béla” Athenaeum [Ateneul „Józsa Béla”] care a inițiat și un program editorial, în cadrul căruia, până în 1948, au apărut zeci de opere, majoritatea de literatură. În 1946, aici a fost republicat romanul contelui Miklós Bánffy, sub titlul schimbat în Bűvös éjszaka [Noapte magică] și cu pseudonimul literar Kisbán Miklós al autorului.
Presupunem că instituția culturală muncitorească a publicat acest roman al contelui scriitor în primul rând pentru ironia cu care a fost prezentată, la începutul povestirii, lumea aristocrației. Narațiunea, dialogurile, întorsăturile de situație, descrierile minuțioase ale peisajului reprezintă, și în acest caz, punctele forte ale autorului. Dar în timp ce se înaintează în povestire, tonul ironic se pierde. În a doua parte a romanului se simte mai degrabă decepția autorului. El provine din rândurile aristocrației, își cunoaște grupul social și știe că Mimi nu va păși pe o nouă cale. Noaptea magică petrecută cu muzicianul va fi pentru ea, probabil, doar un eveniment demn de ținut minte.
Publicăm, în traducere, un fragment din romanul amintit, prima parte, în care predomină tonul ironic al autorului. Traducerea a fost realizată după textul publicat în iunie 1944, în revista Erdélyi Helikon.
Prezentare de Lukács József
Tannhäuser și mica prințesă (Noapte magică).
Fragment
Cine e familiarizat cu Almanahul Gotha și a răsfoit cu respectul cuvenit paginile dintâiului volum al acestuia, știe că în prima parte sunt prezentate casele regale, iar în a doua sunt înșirate așa-numitele familii mediatizate, adică cele care odinioară aveau drepturi suverane asupra unui ținut cât de mic al Sfântului Imperiu Roman, chiar și într-o singură cetățuie, dar cărora maleficul Congres de la Viena le luase aceste drepturi atunci când pe micile lor țări le-a înglobat într-una din statele germane mai mari. Asta era mediatizarea. Faptul că unul dintre strămoșii unei astfel de familii mediatizate a domnit cândva, peste ceva, îl conferă acesteia un statut pe veci nepieritor, care îl diferențiază pentru totdeauna de celelalte familii princiare, ceea ce se exprimă cel mai clar prin distinsa parte secundă a almanahului, unde se găsesc cei mediatizați, pe când adunatura celorlați prinți se află îngrămădită în a treia parte care, chiar prin numerotare, arată rangul mult inferior al acestora din urmă. Dar cei menționați în a doua parte au și un alt privilegiu deosebit. Acest privilegiu constă în faptul că fiicele lor pot fi măritate cu adevărați domnitori, fără ca aceștia să încalce legile propriilor dinastii, și astfel, aceste fiice puteau deveni chiar și împărătese, firește, pe când încă existau împărați. Iar asta e mare lucru, care chiar dacă nu aduce beneficii directe, dar oferă un sentiment înălțător.
Trebuia să vă spun aceste lucruri lămuritoare pentru că protagonista poveștii noastre, micuța și încântătoarea Mimi, se află înscrisă în Abteilung II, sub numele de Prinzessin Emilie zur Moppelwahl. Tot acolo putem citi că părinții ei au murit timpuriu, iar de aici putem bănui că Mimi a fost crescută la unchiul ei, la „prințul domnitor”, sub oblăduirea bunicii ei paterne. Într-adevăr, așa a și fost.
Ea și-a petrecut copilăria în castelul familiei Moppelwahl, care este la fel de rece, măreț și nelocuibil ca și palatul de la Versailles, numai că acesta e mult mai mare. Aici, în acest castel, sub stucaturile saloanelor, pe podelele de marmură, sub portretele în ulei ale strămoșilor ei, cavaleri ai Lânii de Aur, înfățișați în haine brodate cu mărgele sau în armuri complete, cu peruci cu bucle care le cădeau în valuri peste umeri, și care, de acolo de sus, o urmăreau cu priviri pline de mândrie, în parcul încărcat cu statui, în plictisul copacilor toaletați și ale aleilor trasate parcă cu liniarul, ea absorbise în sine în așa măsură orgoliul familiei Moppelwahl, că formele ei rotunde păreau a fi umplute nu cu mușchi tineri și flexibili de fată, ci cu încrederea de sine oferită de trecutului glorios al familiei.
Ea așa învățase și chiar crezuse povestea familiei, cum fusese scrisă de arhivarul lor de casă pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Bunul arhivar își merita toți banii pe care primise de la familia Moppelwahl. Nu numai că le-a falsificat, așa cum se obișnuia la acea vreme, un arbore genealogic de-a dreptul năucitor, dar a descris și modul cum și-au dobândit strălucitorul lor nume. Bunul arhivar afirma în lucrarea sa că cel dintâi strămoș al familiei a fost primul paladin a lui Carol cel Mare, iar mai departe scria că, în acele vremuri de demult, mopșii încă erau animale fioroase care bântuiau pădurile Germaniei ca niște bestii cumplite și erau la fel de mari ca leii în plină putere. Mai scria apoi că acest prim strămoș a fost un cavaler incredibil de temerar, care la vânători, de fiecare dată urmărea și omora cel mai mare mops sălbatic. De aici ar proveni numele lor.
Mimi credea în veridiciatea acestei legende ca în cea a Sfintei Scripturi și din aceeași sursă aflase că doar deviza familiei provine de la finele secolului al XVI-lea, de la acel Moppelwahl, care fusese postelnicul credincios al împărătesei Emmanuela-Fernanda. „Je suis fidél” e strălucita deviză și chiar dacă e scrisă cu o ortografie franceză greșită, se poate traduce prin „Eu sunt fidel”.
Potrivit unui cercetător, împărăteasa Emmanuela-Fernanda își dorea cu ardoare un frumos cățel de salon, drept urmare postelnicul ei căutase și în cele din urmă îi găsise un frumos mops, de care împărăteasa s-a bucurat atât de mult încât îi dăruise acest nume care să amintească pe vecie de serviciul său excepțional. Potrivit acestui cercetător, pe zgarda de aur a acestui cățeluș ar fi fost gravată prima dată cunoscuta deviza și de aici ar fi preluat-o familia.
Dar există și o altă opinie. Aceasta susține că nu cățelușul primise zgarda de aur, ci postelnicul.
Într-adevăr, a fost descoperit portretul de epocă al unui domn chipeș, îmbrăcat în moda secolului al XVI-lea, care sub gulerul de dantelă purta o zgardă lată, pe care se putea citi deviza inscripționată cu mici diamante. După un astfel de antecedent, acel scrutător al istoriei care a publicat portretul a continuat cercetarea pe această pistă și mai târziu a susținut nu numai că portretul este cu siguranță al primului Moppelwahl, ci și că povestea cățelului de salon este o simplă fabulație. El vroia să dovedească faptul că acest prim strămoș în tinerețe era cuftă în bucătăria împărătească. A ajuns la concluzia că acolo a văzut-o împărăteasa pe frumușelul băiat și că l-a scos imediat din acea stare socială umilă, l-a luat lângă ea și l-a ținut ca pe un cățeluș în saloanele ei private. Astfel primise băiatul – care avea numele original de Jörg Mopp – numele de Moppelwahl, versiunea cu găsirea cățelușului de salon fiind născocirea împărătesei care dorea să abate astfel atenția curții.
Tânărul cuftă, ridicându-se treaptă cu treaptă, în cele din urmă a devenit prinț și stăpân al unor mari feude.
Trebuia să amintim și această opinie de specialist din dorința de a prezenta imaginea completă, dar dorim să precizăm că suntem de părere că este o calomnie răuvoitoare, menită să distrugă reputația. Bineînțeles, familia Moppelwahl a respins-o cu indignare și a pus arhivarii de casă să dovedească falsitatea ei și să-o contrazică categoric în numeroase reviste de genealogie, dar în continuare nu au mai insistat asupra versiunii cu descendența de la paladinul lui Carol cel Mare și, ținând cont și de istoria animalelor, nici asupra teoriei cu temutul mops sălbatic, considerându-le simple mărturii ale tradiției orale.
Dar micuța Mimi a continuat să creadă în aceste tradiții, pentru că îi plăceau, pentru că îi flatau vanitatea și, în plus, nu-i păsa de nicio știință care nu se afla în acord cu orgoliul ei perfect împlinit.
Oricum, ea era o fetiță tare independentă. Cum bătrâna ei bunică vedea totul prin ochii nepoatei sale, iar unchiul ei nu era acasă aproape niciodată, Mimi făcea ce voia, de fapt ea domina întregul anturaj, servitorii se temeau de ea dar o și îndrăgeau, astfel că, în timp ce creștea, dorințele ei erau porunci pentru alții. Doar într-o singură chestiune nu i s-a cerut părerea: în cea a mariajul său. Când a împlinit nouăsprezece ani, unchiul ei a logodit-o cu un prinț dintr-o familie regală. Nici aceștia nu mai domneau nicăieri, dar, fiind un tânăr trecut în prima parte a Almanahului Gotha, era evident că va fi un soț potrivit pentru micuța Mimi.
Tânărul majestate a și venit să o cunoască. Era un june blond, destul de banal, cu părul netezit și bine îngrijit; se îmbrăca impecabil, juca tenis la nivel mediu și vorbea trei limbi. Mimi l-a acceptat, deși era prima dată când îl vedea.
Acest lucru nu trebuie să ne mire. Conform tradiției din vechime, toate fiicele familiilor mediatizate erau căsătorite în acest fel, prin aranjamentele șefilor familiilor implicate. Mimi știa de multă vreme că așa va fi căsătorită, în consecință nu s-a scandalizat, dimpotrivă, a văzut în această practică o confirmare a rangului oferit de apartenența sa la familia Moppelwahl.
Logodna s-a făcut. Dar nunta a fost amânată pentru mai târziu, pentru vremuri mai liniștite, când putea să fie ținută într-un mod mai potrivit.
Mimi nu s-a supărat nici pentru asta.
Ba dimpotrivă! Era de părere că ar fi destul de bine dacă ar trăi încă câțiva ani în acest mod, alături de bunică, unde ea este în centrul lumii, unde ea poruncește la toți și ei nu poruncește nimeni.
La sfârșitul iernii, bătrâna, din motive de sănătate, așa cum făcuse și în anii precedenți, a călătorit în sud și a luat cu ea și pe Mimi. Pe când încă era pace, ea petrecea de obicei o lună sau două pe Riviera italiană. Așa ar fi fost și în acest an, dar circumstanțele schimbate nu au permis să călătorească acolo, așa că s-au dus în altă parte, unde era încă pace. Ar fi de prisos să spunem anume unde, menționăm doar atât, cu o vorbă la modă: „undeva pe Mediterana”.
Locuiau într-un mare hotel de lux aflat pe coastă, însoțite fiind de un majordom, un șofer și două cameriste.
Trăiau așa de aproximativ două săptămâni.
[…]
Traducere de Lukács József