Suma micilor apocalipse

Suma micilor apocalipse

 

Adrian G. Romila se numără printre prozatorii noi remarcați de critică și receptat mai degrabă favorabil. După vîrstă nouăzecist, după debut douămiist, prin texte sfidînd orice înregimentare de acest gen. Altfel spus, autorul tipic al momentului. Îmi plăcuse ceea ce citisem anterior sub semnătura sa, așa încît noul roman, Apocalipsis, m-a atras nu doar prin titlul ușor bombastic. Și mi-a rezervat o surpriză: întîlnirea cu primul prozator tînăr care reface legătura cu romanul nostru din anii ’70. E imposibil parcurgînd acest text să nu simți arome din, să zicem, Eugen Uricaru, din Marius Tupan. Nu pentru că prozatorul nemțean ar lua drept model acest moment literar, lucru destul de evident de altfel. Dar mizele, modul de construcție, raportarea la text, alegerea tonalității, toate relevă alegeri similare ivite din calcule evident similare.

Adrian G. Romila este în Apocalipsis un autor ambițios, care țintește mult mai sus de simpla istorisire a unei pățanii, un autor care vede în textul literar ustensila optimă pentru a deschide o poartă înspre discuția ideilor înalte, un mod de a face filosofie și teologie, de a transgresa mundanul înspre un orizont superior de cunoaștere. Apocalipsis se dorește mai mult decît o construcție romanescă. Dar tocmai aceasta este baza solidă care e menită să susțină întregul edificiu. Romanul este povestea meșterului tîmplar Cristian David care, în toamna anului 1917, sosește în micul și ascunsul sătuc Prisăcani, undeva în Munții Neamțului, pentru a repara biserica. Aici au loc o serie de evenimente mai mult sau mai puțin ciudate și mai mult sau mai puțin spectaculoase, totul culminînd cu o invazie a unor soldați bolșevici, o crucificare și o incendiere. Povestea meșterului David reverberează și aduce ecouri din istoria familiei ai cărei membri, toți meșteri tîmplari, sînt surprinși în diverse episoade ale istoriei, din evul mediu și pînă în prezentul romanesc. Toate aceste episoade reverberează la rîndul lor în evenimențialul temporal, iscînd sau supunîndu-se unor catastrofe precum căderea Constantinopolului sau surparea satului unde va apare Lacul Roșu. Este o construcție interesantă și atractivă aceasta în care autorul jonglează între punerea la microscop a momentului și privitul prin telescop al evenimentelor grandioase. Se creează o dinamică a lecturii care susține foarte bine ritmul și, prin contrapunct, creează un anumit orizont de așteptare în curgerea romanului, lăsîndu-l pe cititor să intuiască alternarea de optică de la un capitol la altul. Toată această construcție e deja suficient de semnificativă și susține deja o parte dintre tezele pe care autorul le dorește marcate – non-liniaritatea timpului, omniprezența distrugerii și a răului, binele ca alegere conștientă etc. Din păcate, Adrian G. Romila nu pare convins că cititorul său va înțelege ceea ce i se explică și începe să derapeze înspre o marcare ultra-accentuată a elementelor care ar trebui să fie simbolice, dar devin ușor caricaturale prin insistența cu care sînt plusate. Cristian David este un fel de ecou cristic, iar pentru asta numele său e evident derivat din Christ, tatăl său e Iosif, mama e Maria, familia e de tîmplari. Numele strămoșilor vine pe aceeași linie, la fel ca și în cazul altor personaje secundare. Dar nesiguranța lui Adrian G. Romila nu se oprește aici. Deși își țese povestea cu foarte multe trimiteri biblice și operează paralelisme foarte străvezii, autorul e în continuare nesigur: va ajunge mesajul său la cititor? Pentru a se asigura încă o dată, se hotărăște să insereze în text dialoguri filosofice. Care apar în cele mai puțin veridice momente și sub forma cea mai puțin credibilă.

Unde strălucește Apocalipsis e în tablourile mari. Romanul e o succesiune de trei elemente: tablouri, acțiune, dialog filosofic. Adrian G. Romila își dă măsura talentului atunci cînd trebuie să descrie, pe larg, cu răbdare, meticulozitate și o bine disimulată plăcere, cu lungi tușe de penel fin în culori și nervos în contururi, sfîșieri, sfărîmări și distrugeri. Cele mai frumoase pagini, realmente memorabile, sînt cele care descriu cucerirea Constantinopolului de către turci și cele care surprind execuția lui Horea și Cloșca. Textul e viu, vibrant, transmite durere și angoasă și revoltă. Se simte în cuvinte mirosul distrugerii și se simte implicit plăcerea autorului de a contempla acest tablou care, simte și el, îi reușește pe deplin. La cealaltă extremă stă dialogul. Adrian G. Romila nu reușește să pună în pagină decît o singură voce: cea a naratorului. Și toate personajele vorbesc cu ea. Fără liniuțe de dialog ar fi greu să distingi între vorbitori, cu atît mai mult cu cît dialogul e plat și total neconvingător. Personajele vorbesc prețios, există o ceremonioșenie puțin digerabilă și o neadecvare la condiția și psihologia personajelor flagrantă. Ar fi fost mult mai bine dacă prozatorul ar fi ales să povestească, nu să transcrie discuțiile din roman. Pentru că acțiunea pe care o pune în pagină curge cinstit, fără sincope, ușor previzibilă de la un punct, dar nu deranjantă. Veritabilele puncte slabe, episoade care ar fi putut, ba chiar ar fi trebuit tăiate, sînt întîlnirea eroului cu diavolul și capitolul final. De ce decide prozatorul să-l facă personaj pe prințul întunericului nu e foarte clar. Aluziile la prezența sa sînt numeroase și evidente, rolul său e marcat și explicitat mai mult decît suficient. Nimic din logica narațiuni nu impune această scenă. Dar ea apare (amintindu-mi de o similară decizie a lui Radu Pavel Gheo în Noapte bună copii!) și sfîrtecă narațiunea. Diavolul e plat, nespectaculos, o sumă de locuri comune. Dialogul pe care îl prilejuiește este puțin credibil, nefiresc și inodor. Tot de inadecvare suferă și capitolul final. Adrian G. Romila își numerotează capitolele cu litere grecești, începînd cu α și, desigur, înțelegem aluzia, terminînd cu Ω (chiar dacă undeva pe drum ordinea se pierde). Ei bine, acest Ω este gîndit ca un final al romanului și un final de lume, în care totul, toate apocalipsele mici și mari, istorice și interioare se transformă într-o simulare, un joc în care oricine poate reconstitui, fără miză, suita de cataclisme, intrînd oarecum într-o postură divină, care e astfel coborîtă. Miza ideatică este din nou evidentă, dar realizarea este atît de contrastantă cu paginile anterioare, încît face impresia de corp străin, aruncat mai mult pentru impresie decît dictat de necesitate. Iar acest final, pe care autorul îl vrea ca un punct final capabil să dea o nouă perspectivă, contrazice tocmai teza repetată obsesiv a timpului non-liniar, văzut ca un ghem. Dacă timpul nu e curgere de la trecut spre viitor, de ce autorul insistă cu un final care impune tocmai această idee?

Apocalipsis este genul de roman care te lasă cu sentimente și senzații încîlcite atunci cînd treci de punctul final. Nu cred că funcționează ca platformă de lansare a unei discuții sau meditații sau reverii filosofico-teologice. Este prea evident, prea demonstrativ, prea simplist. Ideile sînt aruncate ca într-un text de popularizare, iar personajele principale nu au viață, sînt fantoșe mînuite evident de autor. Viața adevărată curge în personajele secundare și tot în plan secund prinde viață romanul. Aici, în descrierile care ar trebui să fie decorul din fundal se trezește arta scriitoricească a lui Adrian G. Romila și salvează textul. Pentru că romanul rămîne cu tine prin cîteva scene. Romancierul fixează istoria și îi dă viață și credibilitate. Apocalipsis nu este un roman slab, ci un roman care ar fi putut fi mult mai mult dacă și-ar fi propus să fie mai puțin.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.