Sub acoperire şi peste

Sub acoperire şi peste

Nicolae Prelipceanu îşi intitulează cel mai recent volum Roman sub acoperire. Titlu deloc inocent, care trasează autoritar încă de la început una dintre liniile în care autorul propune lectura textului, o posibilă şi dorită meditaţie în cheie aproape teoretică asupra graniţei frivole dintre poezie şi proză, a histrionismului textului literar modern. Este o provocare, un joc şi o paradă, iar răspunsul cel mai potrivit este cel de a extinde această posibilă deconstrucţie inclusiv înspre receptare, incluzînd textul critic în acest joc al aproximărilor şi măştilor. Ce este Roman sub acoperire – o suită de proze cu potenţial de roman sau un volum de poezie grafiat ca o colecţie de povestiri? Este o lecţie de anatomie. De anatomopatologie. De sub un cîmp operator masiv, care ascunde privirii tot ce se află pe masa de lucru, chirurgul extrage cîte un organ, îl roteşte prin faţa auditoriului descriindu-l poate uşor ironic, poate uşor poetic, poate uşor în răspăr, îl aşază pe cîntar şi apoi îl depune pe suprafaţa metalică, rece, sterilă şi constrastandă cu ţesutul viu. Organele se acumulează aparent fără o logică anume. Jocul e de a descoperi ce se află sub pînză, de a ghici de fapt pe cine sau pe ce se operează întreaga procedură. Abia tîrziu realizezi că o dedublare permite chirurgului să fie în acelaşi timp operator şi operat, instrument şi subiect. Cam acesta este volumul lui Nicolae Prelipceanu.

Dacă ar fi să intrăm pentru o clipă în jocul autorului, am spune că textul, construit sub aparenţa unei suite de dialoguri modern acumulate în acelaşi paragraf, este în esenţă un lung monolog în care, destul de evident şi complice, autorul-narator îşi pune în public masca personajelor pe care nu atît le crează, cît le propune convenţiei încheiate cu cititorul. Volumul e unul în care resorturile de articulare sînt însăilate la vedere, dar în care mizele sînt în realitate ascunse în spatele foarte modernului arsenal de tehnici de scriitură, aproape exclusiv în zona semnificaţiilor. Deşi e o demonstraţie spectaculoasă de îndemînare literară, în care Nicolae Prelipceanu jonglează nonşalant cu paliere şi registre şi mînuieşte limba cu dexteritatea unui chirurg tîrşit, spectacolul discursiv se dovedeşte în primul rînd diversiunea care, aidoma ca într-un spectacol de magie, distrage atenţia de la modul în care se realizează trucul. Roman sub acoperire este un volum de poeme, sub acoperire, sub pretextul unor proze autoficţionale.

Ceea ce mi-a plăcut întotdeauna la Nicolae Prelipceanu este capacitatea de a fi concomitent, şi perfect credibil, nostalgic şi ironic. Muşcător şi blînd. Este un joc de postură pasiv-agresivă care reuşeşte puţinora, pentru că nu ţine atît de o îndemînare anume în construcţia textului, nu e o fericită şi meşteşugită alegere de cuvinte, ci e o transpunere corectă şi coerentă a unei stări interioare. Roman sub acoperire este un text în care rememorarea, plonjarea în trecutul fie el chiar şi ficţionalizat al autorului oferă scheletul pe care se aşază suita de episoade de emotivitate. Autoreflexiv, Nicolae Prelipceanu coboară înspre timpul de altădat nu pentru a-l judeca, nu pentru a-l expune analizei critice, ci pentru a încerca să animeze experienţa proustiană în care, în mod vădit, nu mai crede. Melanj de memento mori, glumiţe optzeciste (adică para- meta- şi sub-textuale) şi pseudo-construcţie romanescă, volumul este o structură extrem de elaborată şi coerentă, dar care refuză o descriere restrictivă. Deşi profund personală prin opţiunea pentru un permanent eu confesiv aflat pe pagină în lumina reflectoarelor, cartea nu poate funcţiona decît prin deplina acceptare a jocului de către un cititor foarte particular, dispus să-şi păstreze coerenţa lecturii pînă la final.

Roman sub acoperire este un volum care se citeşte greu. Ca poem sau ciclu de poeme unitar înlănţuite este masiv, ca propunere de proză are o serie de scurtcircuite narative care impun o stare dublă, de luciditate şi mobilitate imaginativă, din partea cititorului. Este de notat aici că Nicolae Prelipceanu reuşeşte să fie atît tipic şi egal cu sine, cu caracteristici în siajul scriiturii pe care a practicat-o pînă acum şi pentru generaţia din care face parte, dar şi novator faţă de ceea ce a propus pînă în acest moment. Roman sub acoperire este un volum foarte modern, or tocmai această modernitate este primul semn de vetusteţe literară. În faţa unei generaţii tinere care optează aproape integral pentru simplitate, pentru o formă epurată de ceea ce momentan e trecut în rîndul artificiosului indus de rafinamentul tehnic al scriiturii, Prelipceanu impune o modernitate la limita agresivului, o modernitate care se joacă cu textul aproape pe fiecare palier, cu fiecare armă avută la îndemînă. Nu este o paradă, ci un mod de a te raporta la literatură, şi tocmai aici se vădeşte, cel mai uşor recognoscibilă, filiaţia la o anume generaţie literară, crescută în umbra respectului absolut faţă de text ca literatură, nu de text ca instrument al literaturii.

Roman sub acoperire funcţionează ca un joc. O provocare în care poţi păşi pe linia prozei, urmărind traseul unor personaje şi al unei naraţiuni pînă la disoluţia acestora într-un discurs meditativ, obsesiv şi repetat pe tonuri şi paliere diferite, o modulaţie de elegie. Sau poţi porni ca într-un poem, pentru a sfîrşi urmărind cristalizarea unor episoade discursive funcţionale şi autonomizate. Totul e un clivaj, la fel ca şi timpul care trece fără ca naratorul să-l poată ţintui sau decripta. Cel mai mult în panoplia pusă în valoare de către Nicolae Prelipceanu mi-a plăcut capacitatea de a deturna lexical textul, de a improviza semantic şi de a face clivaje narative pornind de la sonorităţi consonante. Este un procedeu care poate părea agasant, dar pe care îl găsesc, personal, extrem de bine jucat şi o binemeritată recompensă, într-un fel, pentru acceptul de a participa la o lectură densă.

Cît de mult contează Roman sub acoperire în bibliografia autorului? Greu de spus în acest moment. Cu siguranţă nu este genul de volum care să aibă un imediat şi puternic ecou, adresîndu-se unui public din ce în ce mai restrîns. Pe de altă parte, este posibil chiar şi pentru critică să treacă pentru moment oarecum ignorat, dar cred că ar fi o greşeală să se minimalizeze impactul pe temen lung pe care l-ar putea avea acest volum pentru portretul autorului său. Cred că reuşeşte să prezinte un Nicolae Prelipceanu mult mai proaspăt, mai dinamic, un autor mult mai aplecat asupra propriului său laborator de creaţie şi dispus să rişte, să inoveze, să provoace şi să se provoace. Modul în care reuşeşte să propună lecturii un autor care părea deja condamnat să se legene în aceleaşi jaloane ale receptării merită pentru Roman sub acoperire toată atenţia posibilă.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.