Aurel Rău
JUCĂRII
Povestașul
Văzând că sunt om de poveste,
mi-au spus toți povești,
necrezând în ele.
Și eu m-am apucat de povestit
povestea lor,
care-i și a mea,
în care-am crezut.
În care ei
s-ar putea regăsi.
Însăilări
În ziua de Anul Nou
am ieșit până la râu.
Mestecenii sunt ciuntiți,
pe care-i știam.
Dar se țin în soare
albi,
cu frunze galbene.
Pe apă
nu-i nicio rață sălbatică.
Doar un aer de munți.
Iar în aer,
cât cuprinzi,
semne, totuși,
de viitor.
Râul viață.
Literatură
O turturică,
zburând singură.
Din poeți Văcărești.
Oprindu-se
în dreptul meu,
care sunt singur.
„Amărâtă”.
Câte semne,
pesemne!
Omar Khayyam
Îmi afund fruntea
în iarba cu flori de câmp.
Să mă gândesc
la ce voi născoci eu.
Psihoterapie
Om cu riduri.
Sufletul, sub ele,
cum era și ieri,
când nu aveai niciun rid –
observi, reții, râzi.
Clipele adevărului,
câteva.
Nu poți sparge oglinda frizerului,
faci față,
sub mască.
În miezul verii
Păsăretul cântăreț s-a dus…
Am rămas doar cu ciorile
și porumbeii,
să schimbăm când și când priviri.
Nu știu dacă au părăsit chiar țara.
Planeta,
în rosturile ei vechi.
Vor fi și alte plecări înaintea
cocorilor.
Și, iar, poeții
cântând.
De Rusalii
Refăcând în calculator
un text lung.
Bucuros că înaintez,
nesalvând nimic,
schimbând mult.
Textul sare de pe monitor.
Repornesc,
e șters tot ce am lucrat azi.
Există drac!
Floare în vază
Desprind din trandafirul alb
un trandafir alb
Și am în casă
mesagerul acesta sfânt
0 învălătucire de pânze de corabie
într-un vânt nemișcat
El în vază iar tu pe mări
de imaginar
De aduceri aminte
și Bune Vestiri
Despre întrezărirea unei tresăriri a unui
poem
Care face din tine un poet
văzut.
Stau între două
„Niciodată”.
O singură dată.
A fost o dată
ca niciodată.
Că de n-ar fi fost
nu s-ar povesti.
Adrian Popescu
Două voci
Două voci am în mine,
cu una din ele răspund la telefon,
cealaltă voce-mi dictează poemele.
N-am niciun merit, deci,
trebuie doar să nu-i ies din voie,
celei de a doua, să transcriu fidel
tot ce-mi dictează.
,,V-am citit şi am crezut că sunteţi
unul dintre poeţii dispăruţi’’, mi-a spus
nu doar o singură dactilografă,
încă de-cum vreo patru decenii.
Mă socotise un autor mort.
Nu demult, un prieten, pictor renumit
de icoane :,, s-ar putea ca după
ce vocea ta cotidiană se va stinge,
cealaltă, cea cu care îţi murmuri
poeziile dictate de Cineva nevăzut,
să se audă mult mai clar…
În mine sunt două voci gemene,
nu se îndrăgesc, dar se împacă,
oricum ştiu că numai una dintre ele
îmi va supravieţui un timp.
Horia Bădescu
Triptic
*
Cine sunt eu?
Spune-mi tu, frate vânt,
spune-mi tu, soră ploaie!
Spune-mi tu, bătrâne pământ,
maică fără de vârstă
și fără de nume!
Pe calea de-acum rătăcită
nu mai știu cine-i acel
care umblă.
Sub podul care încă mai trece
peste râpa inimii mele
doar sângele uitării
e cel care curge.
*
Lacrima cerului, lacrima, Doamne,
cine s-o plângă, cine s-o-ntoamne?
Und’ să străluce, unde să cadă,
clopot de sângere și de zăpadă?
Unde s-așeze sunet pe sunet,
șoaptele mării, murmur și tunet,
unde să steie ce stare n-are
decât a vântului îmbrățișare?
Cine să-nfeșe pruncul luminii
când îi sărută urmele spinii?
Inima, Doamne, inima noastră,
rană și mană, să-l învelească!
*
Stăm de vorbă,
cu noi vorbim în răscruce
și vântul ia vorbele
și le duce, tot duce…
Unde se duc, Doamne, vorbele
așa desculțe și-n picioarele goale?
O, dac-aș ști,
răspunde El cu tăcerile Sale!
O, dac-aș ști, dac-aș ști…
tot auzi
și ecoul te-neacă
și-n drum e doar umbra
tăcerilor Lui care pleacă.
Ruxandra Cesereanu
O călătorie cu trenulețul electric
s-a făcut că mi-am închipuit cum Budila-Express
era un trenuleț electric pentru copii morți și vii,
un trenuleț cu șinele de jucărie pe suprafața unei sufragerii
dintr-un apartament cu trei camere în comunism.
în trenuleț voiajau câțiva prieteni de-un leat cu mine,
Mușina, Bodiu & Panța, plus al patrulea mort, mult mai bătrân,
cunoscut ca Ivănceanu onirofantul și gotic-azilantul.
mă întrebam dacă vom ajunge la Eleusis prin tunelul cu misterii
ori dacă ne vom spune unii altora poezii
ca să nu murim încă de tot în trapeza cu erezii.
era o parapsihologie la mijloc sau o parascovenie,
naiba să știe, era poate o milostenie
a globurilor postumane de sticlă care nu se sparg,
fiindcă sunt găurite iar înăuntru au un miez dark.
în pumnul drept țineam o formă aerodinamică de hematită,
ca să nu mă înspăimânt, ca să nu-mi fie frică.
pe când călătoream de voie, de nevoie, în trenulețul
care se zbătea electric în sufrageria de odinioară din comunism,
am zărit o siluetă păroasă în colțul odăii, o umbră luminoasă
trăgându-se de barbă înțelepțește parcă, deși nu era limpede
ce făceau mâinile acelea aproape absente și totuși iridescente.
nu am avut nicio ezitare, fiindcă l-am recunoscut,
așa că am strigat fără grabă, cu veselie de roabă:
magister Dimov, vino cu noi, bulgarule, urcă-te-n tren,
jur că nu e nimic oligofren,
hai, urcă-te, o să-ți cântăm cu toții un catren,
chiar dacă ferestrele par să fie din polistiren,
urcă-te, domnule Dimov, odată, nu e nimic patogen,
trenulețul sare de pe linii, dar nu se răstoarnă,
e o drăcovenie la mijloc sau o drăcărie
pentru care nu e nevoie de niciun bilet de călătorie.
iar magister, cu maiestoșenia lui de leu, se așeză în spatele meu,
într-un vagonet din care barba lui flutura ca un steag
pe o insulă pustie, dar vie.
începusem că chiuim cu toții în Budila-Express de jucărie,
să dăm din mâini și din picioare, să glăsuim măscări,
eram singura femeie între domnii aceia belferi, fără monoclu,
dar ne simțeam ca niște hermafrodiți mai degrabă,
veniți de pe povârnișurile istoriei alături de sciți.
și atunci a fost că trenulețul s-a răsturnat, poate era prea încărcat
cu poeți capricioși ori tragici în vremuri hoțomane, greu de asimilat.
ne uitam unii la alții ciufuliți,
am pus vagonetele pe șine dar Budila-Express de jucărie tot nu mergea,
era înțepenit, deși neruginit, era cumva răstignit.
magister Dimov se trăgea de barbă,
Ivănceanu își tot schimba ochelarii de vinil,
Mușina ne îmbia să jucăm fazan cu filme,
Bodiu nu mai avea vitamine în buzunar, dar încă mai chicotea,
Panța se uita atent la obiectele din jur
ca să găsească o șurubelniță fermecată ori un șurub cugetător.
atunci am auzit o foșnire, o adulmecare de inteligență artificială,
și am zărit-o pe Regina butoanelor la un birou de pitic,
unde manevra pupitrul de comandă al trenului de jucărie.
iar respectivul pupitru stăpânitor era chiar harta patriei noastre nesăbuite,
ce-ți dorim noi ție, dulce-amară Românie,
astfel strigară în cor călătorii păsuiți și îngăduiți.
Mușina își țuguiase chelia deasupra munților Carpați,
în vreme ce Bodiu stătea cu gura fercheșă, înfiptă în Podișul Transilvaniei,
pe când Panța era vrăjit de liniștea din Bărăgan,
iar Ivănceanu și magistrul Dimov căutau comori getice de sărbători,
cu un picior în Delta Dunării și cu altul la Porțile de Fier.
cu mintea ei brici, Regina butoanelor a pus Budila-Express pe picioare
și ne-a făcut semn contabilicește să o pornim din nou la vale.
magistrul Dimov o privea ca pe o splendoare rasă în cap,
dar cel mai vrăjit era Ivănceanu onirofantul care voia să o legene,
să o descoase și chiar să o miroase în filmul lui mut,
să vadă ce aromă are în alambic.
azilantul cu implant în inimă Ivănceanu
vedea în Regina butoanelor o roză a vânturilor,
respectiv o Beleponjă mutant,
temându-se să nu dispară printre nori
după ce îi va sechestra pe toți poeții din trenuleț.
însă Regina butoanelor cu gura ca un fermoar ravisant
nu avea gânduri de exterminare,
ci doar o ghidușă iluminare care o făcu să silabisească
într-o limbă gospel de circulație universală:
faraonii din abație sau din academie
să-i lase pe omuleții-poeți să plece în treaba lor,
iar maimarii să-și vadă de piramidele sulfamide și de roata schimbărilor.
Ștefan Manasia
Fumătorii din Colentina. Școala de la Cluj – Șerban Savu (?) cca. 2019
Un bătrîn sobru fumează la doi. Încremenit.
Are părul de culoarea tutunului.
În halatul corai, strîns peste sînii proeminenți,
puștoaica milenială fumează și povestește
cu prietenul ei – urît, criogenizat în duritate.
Tot la doi, mai la dreapta, în balconul de care-i lipit –
ca magnetul de frigider – aparatul de aer condiționat.
În bucătărie, la trei, pufăie milfa decupată
din pictura flamandă. Iar sub ea, cu torsul ieșit
peste pervazul ferestrei, la unu,
bătrîna cu părul făcut permanent
ca un general sud-american. Dincolo de
ghivecele noastre frumoase, dincolo de Anubiasul
în găletușa New Vintage din aluminiu, la stînga,
după peretele din polistiren, peste drum,
îi vezi ieșiți la țigară, în blocul fistichiu cu 10 nivele,
pe lunganul cu dreduri, lungi cît
balconul termopanizat maniacal,
și, mai jos, pe baba cu brațele fixate inert în pervaz
ca labele unui setter matusalemic: nu-l eutanasiază încă
dar numai din milă sau impotență, remușcare…
Sub turnul fistichiu cresc copaci. În copaci cresc anvelope, sacoșe,
prelate, furtunuri de duș, saci cu gunoi menajer, peturi de Newmarkt,
aripi și pene, benzi portocalii, portocale,
baloanele de ger transparent
în care stochează rezervele de microbi, sictir și demență
ale orașului.
Marius Conkan
Great Red Spot
1.
A-nceput
cu luxul unor obiecte
părăsite pe masă –
eram într-un film mut
și toți ne priveau
cum știu să privească hienele
o carcasă.
Eram două minți năucite
în miezul frumuseții,
doi copii fugiți de-acasă
pentru adevărul mărunt
rămas să ucidă –
și n-am înțeles atingerea,
bruiajul, micile miracole
de gâză translucidă.
Cum nu înțeleg depărtarea,
maimuța din noi,
același corp fără vlagă,
aceeași mimare
a vieții care
nu există.
Firește, sunt viu,
dar tu nu ești
în sarcofag.
Dincolo de ecran e nimicirea,
nervul minuscul
ce tresare –
o atingere de sexe
în mica realitate.
Ochiul lui Mcqueen
și mișcarea perfectă
între două obiecte roșii,
cum sunt macii
din magneziu și fier,
în chiuveta haute couture
unde visăm să vomăm.
Dacă ți-aș spune că ești ridicol,
nu ai fi ridicol,
te-ai înălța deasupra lor
ca Mcqueen.
Great red spot,
ai spune,
dar nu e venă
în legătura noastră.
E doar o nevoie,
un moft,
o ieșire sălbatică
dinăuntrul sistemului.
2.
Micile schimburi de adn
și tristețea de-a fi companie
când narcisismul
și nu mai știu ce
patologie –
de vină e circuitul,
supralumea de nervi
în rezonanță
cu zgura de aluminiu.
Sunt sigur că am pierdut ceva –
un folos,
un obiect,
o fereastră care ucide.
Dar sunt obișnuit
cu vorbe frumoase-n
ciment,
unde mingea de tenis
atinge ușor suprafața
și rămâne brută,
lipită de corp,
și-apoi cade
în mijlocul unei
minți.
3.
Unde începe cel ce se pierde-n
vâltoare
și așteaptă frumoasa minciună –
sunt bun și deștept.
Ești bun și deștept
și vei pleca.
În spațiul de fugă
nimic nu e cucerit.
Dar rămân lângă zadă,
în mediul salubru
și-n mirosul ei statornic.
Când ceasuri întregi aștept
liniștea
și văzduhul străluce
pe balcon, în cristalul de bere,
somnul aduce
fâșii de fiere dulce
în licărul vămii –
Dar vama nu e pentru slugile
ce dorm pe beton,
nici pentru inteligenții în dragoste
cu viața lor.
E pentru bani
și-i imposibil să te ridici
împotrivă –
Cum stau ei și se-mplinesc
și nimic din ei nu răzbate.
*
Rătăcirea e vinovată
și a promis
lipsa de control:
violența diafană,
subită
distruge mai mult
decât urâtul.
Aici, în cutie,
nu e loc de plăcere,
nu e singura piele
din așternut.
Dar facem discurs
și ne prefacem –
umilă treabă pentru
ludisia.
*
Efortul
să strălucim
în haine noi
și numaidecât
să cucerim.
Dar n-a fost destul în vie
și-am crezut că Giusepina
a frânt cimbrul și busuiocul,
dantelăria din râu,
și ne-a lăsat păgubași
în pădure
unde moartea are haz.
Când miezul revoltei nu e,
stai aplecat în șant
cu șervețele și inimi
care promit.
Când Giusepina
a zis nu a fost nu
și mi-a plăcut redundanța,
micul efect birocratic
la limita dragostei.
*
Rămâne de văzut
cum împărțim –
o cameră la doi,
o zadă la doi,
o mâță la doi.
Și ce-a rămas din
mijloacele de
subzistență.
La o adică,
refuz orice card
și mă dedic
ficțiunii.
Sau refuzi
orice card.
Oricum sunt departe
și nu sunt sensibil.
Am gust pentru morții
tineri
din voia instituției.
E mereu o cădere,
un minim reflex,
o relaxare –
Măcar suntem treji și privim
dincolo de haine
și studii:
Grădinile vii
și catedrala St. Paul
în răutate.
Să vii tu
ceva clinic, morbid –
o viață care
nu există
și-o inventăm,
și-o facem veselă în câteva ore.
Mii de cutii
în mii de camere-cutii –
și e departe de noi
înțelepciunea,
micul tact să tac
și să taci.
Alexandra Turcu
coșmar2
acum un an pe vremea asta
ne împerecheam la nimereală într-o mansardă
cling cling sunau corpurile noastre puse în armuri
care să protejeze de așteptările ezitările dorințele
celei de-a doua zi
dar următoarea zi a trecut cu bine la fel și săptămâna
apoi luna, lunile
clinchetul s-a transformat încet, încet
în sunetul cărnii care se izbește cu poftă
de cealaltă bucată de carne
ne-am iubit deasupra și sub nivelul mării
ne-am iubit într-un pat din care am plecat
amorțită de durere într-o dimineață
cu somn puțin și frig mult
și, dacă te-ai uita atent la locul acela
îngust dintre coasta 3 și coasta 4,
ai vedea că mai este încă destulă iubire
pentru mulți ani de acum încolo
dar uite că vrei să mângâi și-l
găsești pe celălalt în spatele unei vitrine
clopot de sticlă ar zice sylvia
bați în geam
îți lipești nasul de geam
palma pentru că în filmele americane
the dream boy pune și el mereu
palma în același loc
dar el rămâne nemișcat
și tot ce poți să faci e să urmărești
eroziunea unui corp de bărbat matur
care durează cu milioane de ani mai puțin
decât eroziunea munților himalaya
departure song. one year later
am trecut prin revelionul ăsta
cu pietroiul din piept al revelionului trecut
acum fix un an urmăream cu privirea încețoșată
câteva artificii printr-un geam de mansardă
acum fix un an stăteai așezat la picioarele mele pe pat
părea că suntem pe marginea unui râu mare și repede
și tu mă împingeai tot mai aproape
deși ai știut mereu cât de frică mi-e de apă
de momentul acela când apa îți intră în nări și-ți umple gura
când totul devine dintr-odată foarte rece și foarte departe
acum, uite, un an mai târziu
privim împreună artificiile
te țin strâns de mână în buzunarul paltonului tău
de frică că ai putea să te îndepărtezi din nou
dacă slăbesc puțin strânsoarea
e aproape dimineață și mă scoți în grădină
înaintăm prin zăpada până la glezne
lumina aceea dă o strălucire stranie lucrurilor din apropiere
îmi spui că nicio poză nu ar putea să o prindă
și eu mă gândeam că nici fața ta în exact acel moment
acaparată și ea de aceeași lumină
nu ar încăpea în nicio imagine
că în asemenea dimineți
dragostea e mereu puțin mai mare decât tristețea
și tristețea nu e niciodată nefericire
departure song. un an și 2 luni mai târziu
oricărei femei i s-a spus cel puțin o dată
he’s a good man ce noroc pe tine că l-ai găsit
dar ei nu au stat lângă noi
nopțile în care tot corpul nostru a fost o bucată mare de plumb, afundată în saltea
când am început să ne atingem și să nu mai simțim plăcere
doar kilogramele în plus, cicatricile,
șănțulețe lăsate de varice pe coapse
de cele mai multe ori nu vorbim despre
nopțile în care ne întrebăm
unde ne sunt bărbații
creierul afișează compulsiv
imagini în timp real
frici în timp real
implantează durerea aceea în piept
care nu dispare zile întregi
se limpezește doar când
din respirația celuilalt
se elimină treptat alcoolul
și lumea noastră își recapătă
dimensiunile ei firești
Vlad Moldovan
Metawave
cu tomi și iitsu
am făcut împărțeala
am cântat la flueraș fujitsu
în studio
pân s-a noptat
și parcă aș mânca
un combo mai puțin aerat.
colțișori naivi
de pe sol umed?
mugurel de lăptucă?
nicigând
doar
ai văzut cât de simplă
le e ivirea
de ce aș înghiți
să umplu golul?
când nici un răgaz
și-o dau afară
la privată
mai bine mai puțină
lolică
și mai multă
plătică
cu bale
cu sare
de la valu ăl mare.
Într-o noapte
alcoolizat peste măsură
dupe ce încui ghereta
o să îmi îndrept bereta
spre strada labiilor tale
-Pisicuțo de ce radiezi
cu fulgere cromate?
atât de des
cu limbi pestrițe
scurgându-se în jos pe râul
nălucirilor sevrate.
Răspunde iubito
și luminează-mi fruntea
marmoreană
iar eu am să mă apuc
de treabă iar
și mai spune
de ce ne-am afunda
de ce am rata
noul val de confort?
nu acuza
nu-l dau pe azi
pentru mâine
gospodărie
Bogdaproste
curată să-mi deie inima
o casă/o vană/un scrin
multiplu gazon
într-o vagă lipsă de
ordin
cu piersici și straturi
pentru vin
-altoi adus din
Apusul senin.
uită-te la the machine
cum futurist
has left the building.
tu ai camera me
eu am camera te
subsolu tapetat
cu pal de Reghin
și slab luminat.
-Ciudățice gospodine
pe’nserate
m-aș culca cu tine
fii bun
și te abate
pe la mine
și nu cădea în șanț
și nu feri furtuna
sub streșini
se oprește ciurda
the best of the 90’s
soarele nu scapă urma
o sfântă liturghie
se saltă din ram
în ram.
Se-ntinde în Kingston bura
și hăt mai departe
spălată-n ocean.
Alex Văsieș
Vise, reflecții, amintiri
*.
Nu o problemă de reamintire
Ci de ratare constantă
În viața mea a venit întunericul
Venirea lui e ultimul lucru pe care l-am văzut
Am fost pe o stâncă înaltă
Și am căzut într-un hotel infect
O ruptură care se repetă
Ultimul lucru pe care l-am văzut
**.
Un băiat care stă la țară
Și când nu e la țară
Cercetează înăuntrul lui
Îngeri aurii pe fundal albastru
Nimeni nu mă vede
Numai luna de argint
Cum plâng gândindu-mă la el
Cum privește ploaia nemișcat
Un băiat cercetează interior
Gradul de claritate
Sunetul vocilor liniștea extremă
Corpurile suspendate
Mă întorc regulat în visele lui
Și mor la timp pentru el
Mă controlează telepatic la nesfârșit
Îmi spune tag-urile tale m-au dezamăgit
***.
Băiat zgomotos inimă augurală
Tu poți să te prăbușești acum
Mereu o să te țin minte
Chiar dacă nu mi-ai spus mai mult de trei cuvinte
Umblă tu acum în fabrica verii
Și bagă balada electro cu tehnicieni
Mă gândesc la tine și mi se răcește pielea
Sirenă de aur supraexpusă la Tulum
Olga Ștefan
fată furioasă în stație
când se uita la bijuterii; înainte de cancer:
iată părul ei lung
pe care și-l înfășura
în jurul gâtului. te-au deconectat?
e iarnă
în ciuda frumuseții duse
la termen
și iarna incomodează.
ați fost împreună
o jumătate de an
și n-a rămas nimic
la etajul social/
o însemnare jenantă pe blog
în feb.2009./ fata aia mică și urâtă
pe undeva
în același oraș cu mine/
și eu/ renunț să vă scriu
din casă te scoate
singurătatea autohtonului
care știe pe toată lumea și
dă cu fiecare
examene pline de roșu,
mici violuri emoționale
la avizier.
duduie sobele.
se vindecă amintirile gimnaziale
cu nasul spart,
corpurile strânse de elemenții caloriferelor,
blugii distruși
pe suprafețe rustice din teracotă
și solitudinile superficial diagnosticate/
discuția de rutină
la cabinetul școlii.
apropierea e un accident pe stradă
din care nu te trezești imediat.
dintr-un pat mic din mănăștur
până la gară și
pe strada paris, sunete de sirenă
peste ce fusese liniște: rușinea/
regresul/ să te lași
dus de nas; tăiat în două de fierăstraie magice.
când adormi,
pe retină e copilul rău
din ultima bancă și viața lui
despre care n-ar fi trebuit să știi nimic
niciodată. (cât de prost te-au izolat!)
fără curent și fără căldură,
vocea tăioasă a sopranei
din cramă
rămâne cu tine ca iminența
celui de-al treilea infarct.
(dacă e să furnizezi detalii vibrante
în caz că azi se întâmplă
să dispari, fii mica vedetă xerox
a stâlpilor de înaltă tensiune: pune-ți
mănuși fără degete și dispune în straturi
un corp artizanal o dată cu care
din clipă-n clipă, ca-n fiecare decembrie
dictatorial, ceva
stă să-nceapă .)
motives
cea mai bună metaforă pentru viaţa mea de acum
ar fi visul ăsta-n care toate cunoştinţele mele
plecau la un eveniment, iar noi rămâneam în gara
din alba-iulia și, tolăniţi pe scaune albe
din plastic, fals-generoase,
urmăream
un film cu L.
numit hungarian motives.
ni s-au alăturat niște băieți
din vechea ta gașcă și, mai târziu, regele.
m-am trezit revigorată.
stenică
era şi iluzia utilităţii
să te predai
unor clase foarte slabe
sau să te laşi
supravegheată,
deşi autodenigrează:
pisici moarte aruncate
din ogradă-n ogradă
nu folosesc la nimic,
dar te-ntreabă.
cu ce te mai lauzi.
cu ce te mai lauzi
cu lucruri
care nu încap în aceste discursuri despre succes.
(că noi le-am deprins de mici, sub atente îndrumări, dar le-am folosit puţin,
la derută, e una,
că încă-s aici, funcţionale fix
cât să ne minţim un pic la trezirea-n ziua 50
de şomaj, să ne bem otrava de
concordie şi jovialitate şi să credem
în productivitatea de
joi pe vineri şi de vineri pe luni
e cumva
deplasat).
umplu
marele şvaiţer de nereuşite şi de aproape reuşite
şi circumscriu destinul supus presiunii suicidale
al oamenilor lăsaţi în urmă de competitivităţi
excesiv injectate
temperamentului lor flegmatic,
cauza mea anulează tratate;
redistribuie
populaţiei sărace
boli şi pasivitate,
pliante
făcute în 30, maxim 40 de exemplare
pe care le primeşti de la persona care te irosește,
hard copy
pe bancul de lucru al unui printshop
imemorial.
2.
am scris aşa de mult încât
acest text e la fel de irelevant ca ultimul, iar
lipsa de seriozitate
a motivelor care le-au dat naştere
le-ar anula,
şi asta e o spaimă.
teamă e şi-n senzaţia incubată că
împărtăşesc acelaşi set de valori cu
un televizor lăsat să urle
singur
în cameră.
încep agoniile fantasmelor dislocate,
în crimele estetizate de artişti ok,
dar subţiri,
se devarsă
ultima consecinţă,
latrina totală a conştiinţelor
înfundate de scopuri cu punctaj mare
pe scara succesului social, (îl ştii,
e livrat
în frac vişiniu, de om care strânge darul,
şi self-righteousness de restaurant).
prea târziu
am făcut posibile
prin calm
pentru alţii
toate aceste lucruri de o previzibilitate dureroasă,
am părăsit incinta
pe uşa din spate,
prea târziu,
am fost prietenă, apoi monstru
peste care tragi o perdeluţă
în timp ce-i umpli amintirea
cu formol
am un merit constant,
dar tangenţial
în tot ce mă face fericit-spontană,
şi,
ca un bisturiu
concesionat
frumuseţii,
într-un mod primar, retardat,
defineşte.
Andrei Doboș
Extracție
Am putea să ne mutăm la țară.
Într-un sat de munte, pe culmea unui platou
înalt cum sunt atîtea în Apuseni sau Șureanu.
Pe un platou cu iarbă uscată și mulți mesteceni.
Am cumpăra o casă veche de lemn, cu pridvor
și am avea grădină de legume, poate și un mic solar.
O capră, o vacă (îmi place să rad cu o lingură
crusta de pe laptele proaspăt fiert), cîini,
pisici și cîțiva pomi fructiferi – mă gîndesc
la vișin, măr, piersic, cireș și un nuc –
tot atîtea spații pentru accidentele amiezei.
Îmi plac mult albinele, așa că pune și cîțiva stupi.
Îmi place cum fac ele conserve din lumină.
Albinele se îmbolnăvesc ușor în ziua de azi
așa că le-aș îngriji. Aș citi despre albine
și aș sta în mijlocul lor.
Ți-ar trebui ceva de muncă în plus, poate,
mai ales peste iarnă.
Suntem oameni educați – facem prin internet.
Cîteva cărți, dar alese cu mare grijă
ca și cum viața noastră ar depinde de asta.
Și – pentru că nu există extracții reale, decît în sens
militar sau de intelligence – am face așa încît
să ne vedem cu oamenii noștri măcar o dată pe lună
mai apropiați acum, mai binevoitori.
Distanță în lucruri nu ar mai fi,
nici case depărtate de orice ținut.
Doar intimitate – ca seva din molari ce se resoarbe în carne.
Ca furtuna în corpul albinelor.
Ziua ar trece cu mîinile în pămînt
lîngă bondari rotitori
și rădăcini ce se hrănesc
din humus putred.
Virgil Mihaiu
Parola ánimei: steaua
șase litere
patru vocale consecutive
sclipind în
solitudinea staliniano-siberiană
acompaniind din tării
înșelătoare înseninări istorice
evaziunile din
cotidianul irespirabil
iluzoriile desprinderi
din mecanica implacabilă
singularitatea
spiritualității
exprimate
prin eximiile
exaltări europocentriste
codificate
în unica limbă romanică
supraviețuitoare la est
de centrul
continentului
printre stele
mai poetice
și femei
mai frumoase
Aurel Șorobetea
Din frunză și din fluier
Cum voce de cântat eu n-am,
și tonuri nu am scos din gură,
speram să am
un pic de har,
măcar un dram,
să pot cânta
din altceva…
măcar din gură…
de pahar…
ș-am încercat, dar în zadar.
Apoi, am încercat din pai,
dar – vai și vai! –
părea… un fel de guițat,
suna stricat, pițigăiat…
Am încercat chiar și la nai,
dar n-a ieșit prea reușit,
părea… răcit și răgușit…
și… fără suflu… iară vai!
Am încercat să cânt din frunză,
părea… că râncheză o mânză,
că sfârtec în fâșii o pânză…
Am încercat apoi din drâmbă,
scotea… o bâzâială strâmbă…
cam gângâvită… cam tălâmbă…
Am încercat la fierăstrău,
dar mieuna cumplit de rău…
Am încercat să zic din fluier,
și n-a ieșit decât un șuier…
dar îndeajuns… cât să mă fluier,
și – cu un drum – să mă și huidui,
ba – mai glumind – să mai și sudui.