Stan o repăţeşte

Stan o repăţeşte

Apariţia romanului lui George Bălăiţă, Învoiala, este una dintre puţinele surprize plăcute ale anului 2016. O surpriză pentru că binecunoscutul prozator moldovean nu s-a numărat niciodată printre autorii “productivi”, volumele sale apărînd rar, cu pauze lungi, într-un ritm care nu făcea decît să sublinieze procesul de îndelungată gestaţie a textului – vizibil şlefuit pînă în cele mai mici detalii. Decembrie 1989 înseamnă un jalon dincolo de care artiştii români au trecut greu, iar mulţi dintre ei cu opere mai degrabă îndoielnice. Ruptura care s-a produs atunci este una profundă, afectînd mult mai mult decît paradigma politică. Aproape toţi prozatorii noştri de succes “de dinainte” nu au reuşit să mai construiască texte notabile după aceea, cu puţine, şi nesemnificative pentru grup, excepţii. George Bălăiţă părea să fi tăcut. Capodopera sa din 1975, Lumea în două zile, a fost reeditată de mult mai multe ori în ultimul sfert de secol, umbrind cele două titluri noi, dintre care unul de interviuri. Ajunsesem să cred că autorul se resemnase într-un fel, că nu-şi mai găsea tonul, iar numele său avea să fie legat definitiv de anii şaizeci-şaptezeci-optzeci, fără nici un fel de extensie înspre momentul actual. Învoiala spulberă această impresie. Este drept, citind ulterior cronica (elogioasă) pe care i-o dedică Nicolae Manolescu (în România literară) aflăm că romanul este datat 1989, în teorie o primă parte dintr-un proiect de trilogie, că, de fapt, criticul este cel care l-a îmboldit pe prozator făcînd ca textul să apară mai întîi în foileton, iar mai apoi în volum. Altfel spus, (micro)romanul a stat pe, sau alături de, bancul de lucru timp de mai bine de douăzeci de ani. Chiar şi privind în acest context,  Învoiala rămîne un text foarte direct contemporan, fără nici un fel de aer de “restituire”.

George Bălăiţă propune în Învoiala o reluare a unui text clasic al literaturii noastre, Povestea lui Stan Păţitul, dovedind încă o dată ataşamentul nemascat niciodată pe care l-a avut şi continuă să-l aibă pentru Ion Creangă. Povestea este aceeaşi în liniile ei mari. Stan Ipate este un fecior cam dat în pîrg, dar harnic şi descurcăreţ. Chirică este un drăcuşor şturlubatic care se nimereşte să fie silit să intre slugă la Stan pentru trei ani. După o serie de isprăvi drăceşti, la finalul perioadei învoielii, drăcuşorul îl însoară pe holtei. Istorioara în sine nu este nemaipomenită, dar geniul lui Creangă reuşeşte să scoată destul de multe în cele cîteva pagini, recurgînd la limbaj, şarjă şi acea doză de umor fin trecut prin filtrele înţelepciunii populare, dar depăşind-o. Bălăiţă, construind un roman, amplifică la rîndul său structura iniţială a poveştii şi îi oferă o serie de deschideri care completează osatura originală sau, din contră, o virează într-o direcţie nouă, originală.

În primul rînd, fundalul. Povestea se derulează într-un sat românesc (pesemne de secol XIX, dar ancorele temporale permit un joc foarte amplu) de basm. Un sat reconstruit ca o bijuterie, ca un loc în care toate ecourile literare idilice se sparg într-o plămadă foarte realistă şi în acelaşi timp total inacurată. Este o lume pur şi simplu frumoasă, cu dichisul muncilor cîmpului, cu negustorie aşezată, cu hanuri mai ispititoare ca la Sadoveanu şi mai agitate decît la Caragiale, o lume creionată frust, mustoasă, dar în acelaşi timp cu o aşezare minunată în tipare. George Bălăiţă are simţul satului şi ştie să clădească o lume convingătoare şi vie, una în care regăseşti toate tipicurile româneşti şi în acelaşi timp una care ştii prea bine, ca cititor, că nu a fiinţat decît în paginile ficţiunilor. Tot acest decor este populat de o galerie de personaje surprinzător de extinsă dacă luăm în calcul dimensiunea romanului. Prozatorul ramifică mult firul epic pornind de la povestea cunoscută. Avem o serie întreagă de intrigi secundare, de la unele care se intersectează direct cu firul principal, la altele care nu fac decît să însoţească, pline de culoare, eroii. E cazul, de exemplu, al vecinilor lui Stan Ipate, care nu joacă nici un rol, dar care permit o sondare şi o reliefare a “vieţii obişnuite de la ţară”, în contrast cu excepţionalul care îi revine eroului nostru. Bucle superbe sînt şi cele care includ Păpuşarul sau scanele de han, dar, dincolo de pura bucurie estetică, acestea funcţionează şi ca vectori care proiectează o serie întreagă de metafore sau alegorii mai degrabă ghicite, mai mult propuse pe sub tejghea cititorului. Într-un fel sînt semne care îl ancorează foarte bine pe George Bălăiţă în generaţia sa, demonstrînd perpetuarea reflexelor atît de la modă în urmă cu mai bine de patuzeci de ani.

Cronicarii s-au grăbit să sublinieze personajul drăcuşorului, Chirică, să observe cum acesta, fin creionat, preia prim-planul scenei în defavoarea lui Stan. Realitatea este că cei doi funcţionează complementar, aşa cum îşi şi doreşte autorul. Chirică este spectaculos, aşa cum trebuie să fie orice pier-de-vară împieliţat, şmecher, iute la replică, plin de pofte şi păcate omeneşti (între care patima jocului, puseele erotice, orgoliul şi curiozitatea strălucesc). Dar drăcuşorul este profund umanizat, pentru că tocmai aici mută autorul noul punct de greutate al poveştii (“domnia ta nu crezi că s-ar putea ca în om să se afle tot atîta parte din diavol cât  în diavol din om…”). Stan are o latură tenebroasă, o umbră a trecutului care se proiectează constant asupra dîndu-i o dimensiune mult mai înfricoşătoare decît a dracului şi o conotaţie fantastică de foactură foarte modernă. Pînă la urmă cei doi ajung un fel de fraţi, acţionînd omogen. Iar în învoiala iniţială, se dovedeşte, cel cu gînduri şi aşteptări ascunse nu a fost chiar Necuratul. Romanul se deschide astfel foarte modern înspre o reflecţie cultă, în siajul mitului faustian, departe de intenţionalitatea lui Creangă. George Bălăiţă scrie aceleaşi întîmplări, dar spune o altă poveste. De altfel , deschiderile sînt mult mai multe, şi mult mai post-moderne, numeroase trimiteri literare subtextuale şi metatextuale făcînd din roman o lectură care se adreseayă mai degrabă unui cititor avizat şi cult şi pesemne într-o măsură foarte mică celui care doreşte pur şi simplu să descopere o treenspunere modernă fidelă.

Dar aspectul care cucereşte fără îndoială în roman este scriitura. George Bălăiţă propune un “roman cinematografic” cum îl numeşte Nicolae Manolescu. Altfel spus o scriitură cu alură de scenariu, centrată pe descrieri sumare de cadre şi pe dialog. Faţă de un scenariu veritabil, prozatorul construieşte din cuvinte imaginea. De aici senzaţia de film. Stilul nu este alb, redus la indicaţii. Deşi extrem de epurat, deşi presărat cu calificative cu mare parcimonie, scrisul este strălucitor şi viu. Timpul îndelungat de migăloasă muncă de reglare a cuvintelor se resimte din plin în pagini care pot servi oricînd ca model de minimalism cu maximă expresivitate. Învoiala este o bijuterie din punctul de vedere al lucrăturii şi asta dă în primul rînd marea plăcere a lecturii.

Pînă la urmă, George Bălăiţă nu face nimic nou. Propune o poveste clasică în cheie modernă, se joacă cu idei şi trimiteri culturale, scrie cinematografic. Toate s-au mai făcut. Dar prozatorul reuşeşte să le facă pe toate excelent şi să închege un micro-roman surpinzător. Surprinzător prin satisfacţia pe care reuşeşte să o ofere lectura sa.

 

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.