Un învățământ democratic e posibil? În fața eșecului reducerii educației la programe de training, mulți au preferat întoarcerea spre vechea și buna autoritate, fără a vedea că ordinea managerială contemporană a reușit conservarea dominației denunțând referentul simbolic de odinioară: Biserica, Națiunea sau Proletariatul. În numele revenirii la simțului comun, ei ratează autonomia cerută de Iluminism ca principiu al cetățeniei. Autonomia, nucleul politic al modernității, este nu doar scopul formării elevului, dar chiar esența practicii pedagogice, ne spune în Pedagogia autonomiei (publicat la noi în 2022, în traducerea Veronicăi Manole de Alexandria Publishing House), ultimul său eseu cel mai mare pedagog al secolului trecut: Paulo Freire.
Dificultatea abordării lui Paulo Freire vine din aceea că este un gânditor al praticii, iar pedagogia sa este concepută ca o activitate eminamente poetică. Ceea ce nu înseamnă negarea teoriei printr-un activism decerebrat împotriva căruia autorul brazilian ne previne în numeroase rânduri. Lecturile istorice ne pot îndemna să vedem în activism figura desuetă a agitatorul leninist, căruia îi e permis doar să ațâțe nemulțumirea, fiind incapabil să se ridice la generalitățile revoluționare la care a ajuns propagandistul. Cei la curent cu simptomatologia școlară contemporană vor vedea poate tulburări de hiperactivitate și deficit de atenție. Însă activismul ca atitudine străină practicii are un chip mai cunoscut: reformatorul, figura care stă în spatele transformărilor din ultimele decenii. Reforma înseamnă ideea mișcării într-un orizont prestabilit. Am ști, fără discuție, care sunt „cerințele” societății și, prin urmare, am încerca să adaptăm învechita instituțiea școlii la dinamismul unei epoci pline de speranțe. În fond, nediscutând și nehotărând nimic asupra societății, cerem o mișcare fără scop: esența reformismului. Or, praxisului pedagogic poate fi redus la acest citat din Paulo Freire: „În calitate de profesor la un curs de formare a profesorilor nu îmi pot epuiza practica ținând discursuri despre Teoria non-extinderii cunoașterii. Nu pot doar să vorbesc frumos despre motivele ontologice, epistemologice și politice ale teoriei. Discursul meu despre Teorie trebuie să fie exemplul concret și practic al teoriei. Trebuie să îi dau viață. Când vorbesc despre construirea cunoașterii, criticându-i extinderea, trebuie să fiu implicat în construire și să îi implic pe elevi în ea” (op. cit., p. 147).
Când teoria devine practică, aceasta este un praxis al adevărului, spunea Cornelius Castoriadis. Asimilarea unei practici constă în rearticularea acesteia. Pe scurt, praxis înseamnă actul în care totalitatea vizată de acțiune nu se dezvăluie în întregime și care în realizarea sa dobândește o forță independentă proprie. A scrie un poem, a elabora o teorie matematică, a crește un copil, a iniția o mișcare politică sunt acțiuni în care autorul e depășit. El scapă din mână materialul asupra căruia lucrează șicaredobândește voință și organizare proprie.
În Pedagogia autonomiei (1996), Paulo Freire pare să renunțe la unitatea viziunii teoretice a pedagogiei ca act revoluționar, dezvoltată în celebra sa lucrare Pedagogia oprimatului (1968), menținând însă radicalismul propunerilor sale. Acolo, în timpul exilului său chilian, Freire întreprindea un demers teoretic hegelian prin care urmărea stoparea perpetuării prin învățământ a raporturilor de dominație. Interesul teoretic nu va fi pierdut nici în elaborarea Pedagogiei autonomiei, un manual pentru educatori, însă dimensiunea practică impune aici un ritm de scriitură apropiată oralității, în care avânturile ideatice sunt întrerupte de exemple, rememorări și chiar chestionări lăsate în suspensie. În plus, actualitatea neoliberală – înțelegând prin acest adjectiv o artă de guvernare politică și economică care impune autocontrolul angajatului și interiorizarea obiectivelor manageriale – îl silește să revină asupra temei „autorității democratice”, a cenzurii impuse în numele libertății sau a democrației, teme străine de etosul anilor ’70 ai secolului trecut.
Punctul de plecare a metodei Freire sunt „cercurile culturale” menite să înlocuiască „clasele de alfabetizare” destinate adulților. Pentru a învăța scrierea sunt necesare multe alte cunoștiințe, care niciodată nu sunt neutre politic. Numeroase fragmente din Pedagogia autonomiei reiau vechile avertismente contra neangajării sociale și politice a dăscălimii: „Ce este de fapt neutralitatea mea, dacă nu modul comod, poate, dar ipocrit, de a-mi ascunde opțiunea sau frica de a acuza nedreptatea? „Să te speli pe mâini” în fața opresiunii înseamnă să întărești puterea opresorului, să optezi pentru el. Cum pot să fiu neutru în fața unei situații, oricare ar fi aceea, în care corpul femeilor și al bărbaților este un simplu obiect de spoliere și neglijență?” (op. cit., pp. 115-116).
Mai întâi, insistă Paulo Freire, orice predare este o formă de învățare. Astfel echipele de educatori revoluționari pregătite de fostul avocat din Recife culeg termenii uzuali folosiți de populația lipsită de forța literei scrise. Contrar unei hagiografii, cuvintele care vor forma universul vocabular – lumea vorbită a unei comunități – nu aparțin politicii. Nici vorbă de „popor”, „exploatare”, „revoltă”. Vocabulele redau viața cotidiană în lipsurile sale: „cărămidă”, „sandale”, „cuscuz (numele mămăligii în regiunea Nordeste)”. Culegerea de informații implică o practică de imersiune în mediul social ce înlocuiește exercițiul pedagogico-ligvistic al manualului, unde autorii preferau aliterația jocurilor gratuite de limbaj, al căror caracter ludic ar fi trebuit să ajute procesul de alfabetizare: „Ada deu o dedu ao urubù (Ada dăduse degetul vulturului)”. Exemplul este extras din mărturia lui Marcos Guerra, colaborator al lui Paulo Freire în această mitică campanie de alfabetizare de la Angicos, în stepa braziliană. [Interviu publicat în Paolo Vittoria, Paulo Freire. Viața și opera. Pentru o pedagogie a dialogului, trad. Daniel Mara, Cosmina Diana Păvăluc, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2010]. Exemplul citat mai sus trivializează alfabetizarea: un proces infantil și un instrument neutru politic. Plecând de la un glosar ce evocă situații existențiale-limită, alcătuit din cuvinte generatoare (palavras geradoras), cercurile de studiu freirene asimilează pronunția clară, împart cuvintele în silabe ușor de reținut în scris, pe care apoi le supun unei variații vocalice și alcătuiesc noi vocabule. Născocim mai jos un exemplu, mai valoros decât un paragraf: LAP-TE și obținem: LEP-LIP-LOP-LUP/ TA-TI-TO-TU, și amestecând cele două serii de silabe obținem, să zicem, LUPTA. (Procesul de selectare a universului vocabular și de redare a lui prin învățarea scrierii e schematizat în Paulo Freire, Educação como Prática da Liberdade, Paz e Terra, Rio de Janeiro, 1967, pp. 111-119).
Alfabetizarea continuă apoi într-un proces de culturalizare, dar modelul este deja conturat în primele lecții de buchisire revoluționară. Participanți discută temele limitelor condiției lor sociale. Temele generative înlocuiesc cuvintele generative, provocând conștientizarea situării fiecăruia în istorie. [Paulo Freire, Pedagogy of the Oppressed, tr. Myra Bergman Ramos, Continuum, New York, 2005, p. 101-112.]. Răspunsul cel mai grav pe care educatorul îl poate primi în dialogul său cu participanții la instruire e tăcerea: situația în care oprimatul a asimilat complet viziunea exploatatorului; oprimarea l-a lăsat fără cuvinte. Regăsirea cuvintelor proprii e un gest revoluționar și terapeutic, caracterizat de Paulo Freire ca o „psihanaliză socio-istorico-culturală” (Pedagogia autonomiei, ed. cit., p. 85). Deja cercul cultural are și dimensiunea unui grup terapeutic, apoi, și poate încă mai important, educatorul însuși suferă o transformare apropiindu-se de elevii săi.
Postura educatorului nu e o mască, nu e un joc lipsit de consecințe, ci are o dimensiune etică, marca unei transformări pe care, fidel socialismului catolic, Freire o numește trecere pascală (Pedagogia autonomiei, ed. cit., pp. 143-144)și pe care el însuși a trăit-o la 32 de ani, când, vorbind unui public istovit despre violența casnică, a fost pus de un muncitor istovit în fața oglinzii propriei sale vieți: satisfacțiile micii burghezii profesorale în comparație cu lipsa de speranță a proletariatului (Pedagogia da Esperança, Paz e Terra, Rio de Janeiro, 1992). Ucis probabil de boli cronice și deznădejde, acest mesager a rămas în amintirea lui Freire: stafia pedagogului proletar l-a urmărit cu o privire ironică și ludidă la fiecare ceremonie de încoronare a orgoliului și de decernare de titluri universitare.
Claudiu Gaiu