În preajma finalului de secol al XIX-lea și de început al veacului următor, când G. Ibrăileanu își scria Spiritul critic în cultura românească, viziunea critică asupra culturii noastre transpărea distinct și programatic, încă din titlu, doar din volumele – notorii – ale lui Titu Maiorescu intitulate Critice. Față de ele, raportarea lui Ibrăileanu se plasează, ca să zic așa, în „amonte”, căci el nu încearcă aici o aplicare a criticii literare beletristicii în curs de continuă apariție, îndeplinind misiunea unui exercițiu cotidian de întâmpinare și însoțire a acesteia, ci trece la o critică retrospectivă, la o cumpănire a felului cum însuși spiritul critic s-a exprimat prin români, pe tărâmul literaturii, în modernitate. El are deci intenții istorizante, dar și metacritice, încercând să surprindă manifestarea unui anume tip de spirit, a unei componente analitice, valoric discriminatorii, care a fost activă în cultura română a veacului renașterii naționale.
Făcând o astfel de alegere, poate singura la care avea acces, G. Ibrăileanu pășește și un pic înapoi, nu e vorbă. În sinteza lui, literaturii dinafara Regatului Român nu-i revine vreun loc. Transilvania, Părțile Vestice (așa-numitul Parțiu: Banat, Arad, Bihor, Sălaj, Sătmar și Maramureș), Bucovina și Basarabia nu intră în câmpul lui de observație. Și asta nu pentru că nu s-ar fi putut. Încă Maiorescu, cu trei decenii înainte, avea în vedere întreg spațiul literar românesc, iar Convorbirile literare au publicat amplele excursuri lămuritoare asupra unora dintre aceste meleaguri datorate lui Ioan Slavici. Mai mult decât atât: în chiar perioada în care Ibrăileanu își lucra minunata carte, Nicolae Iorga pregătea cel mai apreciat segment al vastei – și uneori nedreptei – sale sinteze dedicate trecutului nostru literar, cea referitoare la secolul al XVIII-lea, unde un loc central revenea reprezentanților Școlii Ardelene. Existau deci și precedente, și inițiative de mai largă cuprindere în perioada când criticul paradigmatic de la Viața Românească își gândea cartea. Cu toate acestea, spirit riguros într-un sens ce presupunea, printre atâtea alte nuanțe, și pe aceea a restrângerii câmpului de aplicații avute în vedere la teritoriul cultural cuprins în spațiul național unitar existent la acea dată, G. Ibrăileanu a preferat considerarea identității românești exprimate prin aplecare și aplicație critică după modelul unei monede sau al unei medalii: bifațetat. De o parte, ethosul moldav (desigur, fără Bucovina și Basarabia, repet), de alta, Muntenia (firește, fără Dobrogea și Cadrilater, ultimul abia achiziționat prin politica externă dibace de arbitrare a conflictelor balcanice în curs de la o vreme).
Meditată îndelung, pe bază de riguros elaborate fișe ale operelor consultate, scrisă însă – după propria afirmație retrospectivă – oarecum în pripă, sinteza despre Spiritul critic în cultura românească urma să își vadă publicate unele capitole în 1905, dar partea a doua a cărții oferea material, pentru alte apariții în presă, abia în finalul lui 1907 și 1908, fără grabă. Și asta după ce primele semne că ar fi lucrat la carte datează din 1903. O sinteză metodic și etapic gândită, pregătită, elaborată și valorificată înainte ca întregul să vadă lumina tiparului.
Autorul își vedea tentativa „ca o întroducere la alte studii”, conștient că „Programul e cam vast…” și că „Aceste studii rămân de făcut” (Prefața la ediția I). El preciza că s-a ocupat de cercetarea istorică a ideologiilor literare, urmărindu-le evoluția („… Am studiat evoluția ideilor relative la aceste fapte, fără să studiez și însăși evoluția faptelor, adică a limbii, a literaturii și a organizării politico-sociale”). Titlul desfășurat pe care l-ar fi propus, spune el, ca „definiție exactă a conținutului său” ar fi fost Câteva considerații asupra evoluției spiritului critic în cultura românească, de la primele lui manifestări până la formarea definitivă a statului român modern. Această formă expandată a denumirii cărții arată clar precauțiile cu care Ibrăileanu își privea sinteza, socotind-o nicidecum exhaustivă, ci o contribuție mai mult sau mai puțin rapsodică („câteva considerații”) – ceea ce este, fără îndoială, exagerat de minimizant –, surprinzând perspectiva evolutivă, deci istorică, a spiritului critic și punându-i drept limită un fapt de natură politică (definitivarea organizării statale moderne proprii).
Ceea ce contează este viziunea asupra subiectului, chestiune crucială pentru înțelegerea culturii noastre în epoca analizată, pentru plasarea marilor clasici în sfera unor opțiuni ideologice, de partea progresului sau contra acestuia (nici Lovinescu nu a întârziat să încerce un lucru similar în Istoria civilizației române moderne, ducând însă ceva mai departe, pe un alt plan, discuția). Ibrăileanu este de părere că „acest spirit critic nu s-a manifestat decât la introducerea culturii europene”, adică în veacul al XIX-lea, ceea ce este, desigur, prea restrictiv, dacă se ține seama că din opera cantemiriană, din cea a lui Ioan Budai-Deleanu nu lipsesc deloc manifestările acestui impuls și nici practicile consacrate de exprimarea lui pe tărâm literar-cultural. Ibrăileanu argumentează însă că în vremea lui Cantemir nu existau, deocamdată, condițiile necesare manifestării spiritului critic. Și, deși, dintr-o dată, Transilvania românească s-a așezat, zice el, în fruntea culturii române, nici polemicile și interpelările corifeilor Școlii Ardelene nu îl conving de afirmarea acestei modificări atitudinale.
Critica „e critica culturii, a societății și a literaturii în genere, și nu critica literară cum o înțelegem acum, adică critica scriitorilor”, precizează analistul abia la începutul capitolului al cincilea. Până acolo a trecut în revistă diverse păreri, insistând mai cu seamă asupra celor mai clar exprimate de Alecu Russo și de Mihail Kogălniceanu. Distincția este însă de mare importanță, fiindcă precizează clar despre ce fel de spirit critic vorbește autorul. Este vorba, nici mai mult, nici mai puțin decât despre critica socială și culturală întreprinsă de scriitori cu mijloace specifice, nu de trierea de către unii dintre ei a valorilor literare.
Pentru Ibrăileanu scriitorii sunt progresiști și retrograzi. Ei pot fi geniali, înzestrați cu o mare marjă de talent și de reprezentativitate estetică, dar se vor alinia destul de clar de o parte sau de alta a liniei. Urmând, pe de altă parte, dincolo de această logică maniheistă, aplicarea logicii de tip aristotelic la câmpul său de studii, Ibrăileanu a socotit că poate găsi temeiuri pentru a acorda Moldovei relevanța culturală consolatoare după pierderea întâietății regionale prin preluarea rolului conducător în viața socială și politică de către București, adică Muntenia.
Nimic inovator în legătura făcută între o provincie istorică și un anume ethos exprimat de elitele sale intelectuale ori, într-o accepțiune mai largă, de oamenii locului. O întreagă direcție a istoriografiei britanice de la mijlocul secolului al XIX-lea, în frunte cu foarte prizatul între români Henry Thomas Buckle, s-a străduit să argumenteze legătura dintre mediul natural și manifestările umane care dobândesc, într-un fel sau altul, amprenta locului. În cea mai faimoasă sinteză istorică pe care a elaborat-o, Istoria critică a românilor, B.P. Hasdeu a aplicat inventiv, cu talent, o viziune similară, propunând o lectură a trecutului medieval românesc în cheia rezultatelor interacțiunii dintre mediul natural și om din spațiul național. Spiritul critic în cultura românească se încadrează, ca tendință, acestei tradiții, ducând-o mai departe într-un sens contrar năzuințelor unioniste, discriminând între criticismul moldovenesc și lipsa de spirit critic muntenească. Dar este drept că perioada analizată este cea de până la împlinirea unificării statale moderne, adică doar pentru perioada când Moldova și Țara Românească au continuat să exprime accente proprii în atitudinile de cumpănire a vieții publice.
De fapt, sub aparența aceasta de lectură specializată și atent documentată, pariul lui G. Ibrăileanu – o vedem astăzi mai bine – este de a căuta în societatea românească, printre elitele educate, la personalitățile care s-au ilustrat în câmpul literaturii, factorii de evoluție a țării, identificându-i și pe cei refractari, retrograzi. Manifestare a unui civism exprimat și în articolele programatice socialiste ori poporaniste, acest interes a condus, prin strădanie tenace, la înzestrarea culturii noastre cu una dintre cărțile de cercetare ideologică de mare valoare și rafinament, lizibilă cu aceeași pasiune astăzi, ca atunci când a fost publicată întâia oară. Nu e puțin lucru!