În prezentul prozei românești, dominat de o foarte vizibilă aplecare spre realism, chiar dacă înțeles sau transpus în mod diferit ca viziune auctorială, ieșirea din acest tipar este nu atât o raritate, cât mai degrabă o excentricitate. Proza poematică este și a fost întotdeauna un act de frondă, un act solitar care prin însăși natura sa este menit de la început să fie diferit. Adevărata raritate a momentului sunt autorii care mai mizează pe romanul de idei sau pe cel de psihologie abisală. Numele pe care le întîlnim aici sunt în general cele ale unor autori formați și debutați cu multe decenii în urmă, rămași încă sub magia anilor în care demonstrația ideatică prima incontestabil în fața narațiunii. Dora Pavel a fost întotdeauna genul de romancier – de succes – care, croindu-și foarte personalul traseu literar, a punctat în aproape toate aceste caracteristici. Recentul său roman, Bastian, este o ilustrare perfectă a unui stil, a unei atitudini, a unei viziuni.
Dacă ar fi să-i rezumăm firul narativ ar trebui să enunțăm că este, aparent, un fals roman polițist. Acțiunea se ancorează greu în spațiu și timp, abia înspre ultimul sfert putînd-o localiza cu precizie – anul 2014, Cluj-Napoca, România. Desigur, cu numeroase flashback-uri. Doi frați gemeni de 25 de ani, Bastian și Gregor Carp, sunt tineri avocați, fără prea multă experiență, aparent specializați în penal. Bastian primește vizita unui client care i se confesează drept făptuitorul unui omor prin imprudență pe cînd se afla la volan. Poliția nu l-a descoperit niciodată. Gregor realizează că misteriosul client despre care îi povestește fratele său e chiar tatăl lor, celebrul, s-ar părea, doctor anatomo-patolog Leon Carp. Tatăl moare înecat în Deltă în ceea ce pare o sinucidere, iar Gregor încearcă să preia asupra sa vina tatălui, autodenunțîndu-se repetat la poliție ca autor al accidentului rutier fatidic. Nu reușește să convingă și pare să coboare tot mai adânc într-o veritabilă psihoză care îl împinge spre ceea ce pare o suită de gesturi incoerente, gratuite și grotești. Încearcă în mod fals să vîndă vila părintească. Apoi aceasta e retrocedată. Apoi demolată. Iar Gregor ajunge la fundul plonjonului în propria dereglare mentală. Pentru a se încheia totul cu o revelație care răsucește complet toate cele povestite, revelație care n-ar trebui dezvăluită pentru a păstra suspense-ul romanului, dar care e (pre)vizibilă după primele zece pagini: Bastian, întâiul venit pe lume, a murit la naștere, fratele mai mic simțindu-se cumva vinovat de moartea sa și condamnat să trăiască în paralel, în dialog și viața acestuia. Totul este narat, desigur, la persoana întîi singular de Gregor Carp. Dar romanul este mult mai ciudat decât îl poate prezenta această sumară schițare. Lumea avocățească din roman este într-o vizibilă incoerență raportată la cea, chiar sumar cunoscută din foarte frecventele materiale de presă din România ultimilor ani, acceptată ca fiind reală. Privilegiul avocat-client funcționează altfel în legislația românească, la fel și arestul preventiv, la fel și anchetele penale. Cei doi frați, așa cum sunt prezentați nu par a avea deloc stofa unor avocați de penal și nu par absolut deloc familiarizați cu domeniul. Vila familiei este, s-ar părea, un monstru chicios care incorporează alandala „ogive neogotice, elemente decorative în stil Tudor […] marchiza art nouveau […] fier forjat negru și sticlă mată, cu clanță aurie, adică întreg melanjul ăsta, eclectic, necontrolat, care mărturisește că mai mulți arhitecți au intervenit, în stadii diferite…”. Mai apoi aflăm că a fost construită de Leon Carp, cu un singur arhitect, la sfârșitul anilor ’70. Iar mai apoi aflăm că rude ale bunicului patern, dirijorul August Carp, locuiau încă din anii ’20 în vilă. Care vilă, aflăm totuși în final, a fost, de fapt, a familiei lui Erwin Berg, prietenul sas al bunicului, întors recent din Germania unde fugise pe vremuri, către care e și retrocedată pentru a fi demolată. Vila este cînd amplasată pe o stradă cu trafic infernal, când într-o pustietate devastantă și putredă. Inconsistențele vizavi de ceea ce acceptăm a fi normalitatea și consistența realității sunt mai numeroase și vin inclusiv din atitudinea personajului. Gregor își amintește cu duioșie și melancolie cum, la 18 ani, și-a deflorat iubita de 16 ani, cu probleme emoționale, în timp ce aceasta dormea. Episodul e văzut de narator într-o aureolă a timpurilor bune.
De fapt, toată această realitate incongruentă, emanînd o artificiozitate demnă de pânzele lui Chirico, indică de la bun început că toată povestea derulată cu lux de detalii este doar un construct. O proiecție a unei minți măcinate de vină, de dorința de a fi pedepsit. Păcatul originar, al nașterii care omoară, l-a deformat iremediabil pe Gregor, care percepe realitatea doar prin prisma unui individ conștient până la masochism de propria singularitate și singurătate. O melancolie putredă îi sapă toate gândurile, iar firul realității este împletit strîns cu cel al delirului și cu cel al fantasmagoricului. Bastian ar fi trebuit să fie avocat. A urmat Gregor cu adevărat facultatea de drept sau e doar un traseu imaginat strict pentru a recupera potențialul fratern? Este Gregor și violoncelist, în descendența bunicului? Sau e un alt joc de imaginație? Este cu adevărat o persoană avută dintr-o familie respectabilă, sau totul e doar proiecție, amplificare într-o elaborată tortură psihică? Complexele masive în relația cu tatăl său, pe care îl urăște cu dispreț și îl iubește cu dedicație, incapacitatea unei relații erotice sănătoase, toate creionează o minte profund tulburată, cu obsesii maladive care trec de limita coerenței. Personajul se automutilează zgîriindu-și mîinile, cade într-o delăsare totală a igienei personale, are o veritabilă voluptate a degradării, un orgasm al putreziciunii. Dora Pavel reușește să construiască un personaj spectaculos, extrem de convingător în raționamentul încețoșat care îl conduce, un personaj tulburat pshihic pînă la aproape atomizarea propriei personalități. Este de remarcat finețea cu care prozatoarea își construiește personajul, fără a încerca nicio clipă să iasă în față, păstrîndu-se mereu în spatele vocii naratarului, știind să îi găsească acestuia exact scenele care să valorifice cît mai gradat și mai fin prăbușirea progresivă și totală a personalității. Această sondare abisală a psihologiei este o reușită veritabilă, chiar dacă paginile care o susțin devin, pe măsură ce personajul plonjează tot mai adânc în demență, tot mai greu de citit. Puțini sînt autorii, și nu vorbim aici doar despre români, care au avut curajul de a-și asuma construirea unui personaj atît de tulburat și atît de puțin simpatic. Dora Pavel reușește cu brio.
Dar Bastian, dincolo de miza psihologică, propune și un pariu ideatic. Este evident că romanul de față este un construct care nu a pornit de la o poveste, de la narațiune, ci a pornit de la dorința de a vorbi despre idei, iar personajul și povestea sa au apărut strict din necesitatea de a ilustra, ca o parabolă, meditația din spate. Dora Pavel pune în gura personajului principal un citat care este unul din motoarele ideatice ale romanului: „definiția pe care Freud […] a dat-o melancoliei – o ostilitate-culpabilitate față de propriul sine, cu așteptarea unei pedepse venite din exterior”. Și tot Gregor, în altă parte: „până și pentru a trăi o vinovăție demnă de atenția și de recunoașterea celorlalți îți trebuie o adevărată chemare”. În lume existăm singular. Iar singurătatea se trăiește melancolic. Iar melancolia distruge insul singur prin culpabilizare și auto-ostilizare. În care pot excela doar cei mai buni dintre noi, cei aleși, cei capabili să recunoască o chemare veritabilă. Bastian este în primul rînd o demonstrație a modului în care se erodează individul solitar. Vila familiei Carp este în realitate o proiecție a lui Gregor. În ea nu există o cameră a lui Bastian, ale cărui rămășițe sunt închise simbolic, în formol, în biroul tatălui, urme ale unui traseu predestinat deja de către părinte. Fragmentele arhitecturale diverse sunt bucățile interioare ale lui Gregor, alăturări care nu pot să funcționeze, un psihic construit din fragmente împrumutate de la toți cei din jur, fără nimic original. Falsa tentativă de vînzare a casei nu e altceva decât o formă de a se deschide către lume, de a căuta ieșirea din solitudine. Dar tentativa eșuează în spectacolul grobian al potențialilor cumpărători care distrug, pîngăresc vila. Pentru Gregor, a permite accesul altcuiva în intimitatea sa nu poate duce decît înspre viol și distrugere. Romanul are un mod ciudat de a pune în discuție idei, o face aproape la modul poetic, ilustrativ și argumentînd emoțional, uneori chiar bazîndu-se nu pe argumentație, ci pe puterea vizuală a imaginilor construite.
Dora Pavel are o scriitură foarte personală. S-au vehiculat numele lui Roth și McEwan printre alte cîteva ilustre modele, dar pesemne că scriitura cea mai apropiată o regăsim la Nicolae Breban. Prozatoarea preferă frazele cu topică întortocheată. Preferă repetițiile. Preferă reluările. Face din repetiție nu doar o figură de stil, ci chiar o procedură de articulare a romanului. Dora Pavel scrie pentru a fi citită lent, scrie pentru a fi citită cu pauze, cu pauze care să completeze ideile care se clădesc în ziduri tot mai groase, ziduri de cuvinte care caută efect. Iar cuvintele pot fi lăsate să fie plate pentru ca brusc să fie forjate în imagini care te plesnesc din pagină peste ochi. La fel precum capul victimei presupusului accident: „o țeastă în picaj pocnind ca un acvariu plin scăpat pe ciment”.
Bastian nu este o lectură facilă, dar, pentru cititorul care știe ce să aștepte de la romanciera Dora Pavel, va oferi proporțiile exacte ale rețetei. Un roman bun care o surprinde perfect pe autoare.
Victor Cubleșan
Dora Pavel, Bastian, Iași, Editura Polirom, 2020