Seriozitatea romanului facil

Seriozitatea romanului facil

Romanul lui Bogdan Teodorescu, Libertate, a constituit, acum trei ani, o surpriză plăcută. Nu-l citisem pînă atunci pe autor decît în ipostaza mult mai cunoscută de analist politic și recunosc că deschisesem volumul cu destule idei preconcepute. Dar ceea ce mă convinsese atunci că romanul merită nu doar atenție, ci și poate și puțină reclamă, era onestitatea proiectului. Nu era un roman care se dorea o capodoperă, nu era un roman care să pună în evidență genialitatea autorului, nu era genul de text care tînjește spre o unanimă și hiperbolică glorificare. Era un roman cinstit de raftul doi, scris alert, bine frazat, ancorat foarte bine în problematica contemporană, legat de tematicile care brăzdează constant presa românească. O carte solidă și carismatică. Exact genul de roman care cred că poate cimenta interesul pentru lectură al cititorului român. Actualul roman, Și vom muri cu țoții în chinuri, se așează firesc pe aceeași linie, demonstrînd că romancierul rîmîne consecvent unei formule pe care o stăpînește foarte bine.

Astfel, Bogdan Teodorescu devine principalul reprezentant în literatura noastră a unui gen extrem de prizat în vest: thriller-ul politic, gen care la noi este aproape inexistent (cred că există cel mult zece autori decenți care să-și fi încercat mîna în această direcție). Mai mult, el nu doar cimentează un gen, ci încearcă și reușește să-i ofere o profunzime și o subtilitate care lipsesc la exemplele anglo-saxone cunoscute ca best-selleruri internaționale. Aici intervine, inevitabil, și tradiționala aroganță a autorului român, care simte întotdeauna nevoia de a amesteca în text și o minimă filosofie, și un minim gest didacticist.

Dar Și vom muri cu țoții în chinuri este un roman care se citește cu plăcere și ușurință. De data aceasta Teodorescu pune în scenă trei povești pe care le urmărește în paralel, trei povești care par să nu aibă nici un punct de intersecție, dar care, desigur, în final, își dezvăluie intricatele conexiuni. Fiind un roman cu structură de narațiune polițistă și cu multe surprize și întorsături de situație voi încerca să devoalez cît mai puțin. Avem în primul rînd povestea unui fost om politic și (aparent) fost șef de servicii secrete care, dintr-un fel de exil forțat în care s-a autoexilat după pierderea alegerilor de către partidul său, se întoarce în țara natală, s-ar părea grav bolnav, pentru tratament, dar care este supravegheat la sînge de noul șef al serviciilor secrete. Avem mai apoi povestea unui investitor european între două vîrste, aparent detașat de tot ce înseamnă implicare emoțională, venit într-o țară din estul Europei pentru a găsi o investiție facilă și profitabilă în baruri sau cluburi de noapte. O poveste care ironic și aparent pare să urmeze un timp traseul narativ dulceag din filmul Pretty Woman. Și, în fine, mai avem povestea lui Arif, un refugiat sirian introvertit, extrem de inteligent și de cult, prins mai degrabă fără voia sa într-un proiect propagandistic care vizează realizarea unui fals documentar despre traseul pe care sînt siliți să-l parcurgă emigranții sirieni spre Europa și toate împilările la care ar fi supuși. Nicăieri nu se precizează în clar localizarea acțiunii, dar după un timp devine evident că litoralul românesc este evident fundalul romanului. Chiar și multe personaje sunt identificate doar după poreclă, sau doar după numele mic. Pentru un scriitor curajos de altfel, este destul de ciudat să-l vedem pe Bogdan Teodorescu sfiindu-se brusc în a-și numi terenul de joacă. Toate aceste false voaluri nu aduc nici un plus de subtilitate și nici nu amplifică valoarea generală, universală a poveștii, care rămîne una profund românească în esență. Rezumat astfel romanul pare destul de aiurit, dar Bogdan Teodorescu știe să fie foarte credibil în modul în care își prezintă narațiunile, reușind să găsească pentru fiecare tonul și cadența potrivită. Supravegherea e descrisă prin dialogul direct dintre șeful serviciului secret și adjunctul acestuia, care este și ofițerul de caz însărcinat cu organizarea supravegherii. Tonul dialogului surprinde acea cunoscută mîrlănie a oficialului român, spoit de o educație pe care nu o are dar pe care o imită. Există o doză de ironie, de burlesc, undeva într-un strat ascuns, dar care transpare subtil, tot peisajul urmăririi tehnice și intuzive primind accente cîteodată parodice. Episodul care este dezumanizant și deranjant ca idee prinde acea coloratură balcanică foarte românească. Pentru linia investitorului, Bogdan Teodorescu apelează la cea mai clasică formulă narativă, cea la persoana a treia, cu personaj reflector. Episoadele sînt scrise alert, cu un minim de detalii semnificative, fără vreo opulență stilistică, concentrat exclusiv pe o scriitură suplă și eficientă, într-o foarte bună tradiție anglo-saxonă din care este evident că romancierul a învățat lecția foarte bine. În fine, povestea lui Arif este relatată la persoana întîi, e o confesiune directă centrată pe personaj, crescînd și prinzînd contur, prinzînd carne narativă din amintiri și comentarii. Evident, Arif devine prin această alegere personajul cel mai uman, cel mai complex, cel mai apropiat de cititor. Dacă celelalte personaje au un ușor schematism în construcție, nu unul supărător, ci mai degrabă unul care vine din dorința de a centra un anumit tip de individ general recunoscut pe care Teodorescu îl asezonează în funcție de necesitățile propriei narațiuni, Arif este complex și atipic. Este și aici o demonstrație pe care prozatorul dorește să o facă, dar aceasta nu reușește să dăuneze construcției romanului decît în ultimul episod, în care mai apare o voce narativă, cea a tatălui lui Arif, care vine să tragă un fel de concluzii ale evenimentelor derulate. Practic și aici Bogdan Teodorescu reia ceea ce îi reproșasem și la precedentul roman, simte în final nevoia de a explica cititorului ceea ce a pus în scenă. Din nou transpare comentatorul politic și profesorul universitar, ipostaze care ar trebui să lipsească din roman – dacă nu ai reușit în trei sute de pagini să livrezi un mesaj, explicitarea lui pe trei foi nu va drege busuiocul.

Și vom muri cu țoții în chinuri este un roman despre ură în lumea contemporană. Despre ură, putere, manipulare, răzbunare. Un roman despre cum ura naște paranoia, violență, despre cum alimentează un ciclu nesfîrșit de acte care sfîșie latura bună dintr-un om. Ancorat în subiectele la modă ale zilei, Bogdan Teodorescu scrie despre statul securistoid din România, despre cum se alimentează noul terorism și despre cum indivizii sunt consumați, cîteodată total, de cea mai înfiorătoare manifestare umanului: ura simplă și pură. Romanul aduce surprinzător și o serie de informații interesante. De aici poți învăța mai multe despre războiul civil din Siria decît din media, conflictul fiind extrem de detaliat observat și prezentat foarte echilibrat. Chiar și imaginea sistemului de supraveghere românesc, chiar dacă în tușă ușor caricaturală, e veridică și sumbră. Dar toate informațiile asamblate în roman sînt livrate firesc și fără aerul de a face pedagogie. Pînă spre final Bogdan Teodorescu știe să rămînă un prozator versat și îndemînatic. Scriitura sa este una matură, care nu mai aduce surprize. Profesionist, prozatorul este un romancier extrem de meticulos și de conștient de resursele pe care le are la dispoziție.

Rezultatul final este un roman pe care îl recomand cu multă căldură și promit să îl urmăresc cu interes pe autor. Și vom muri cu țoții în chinuri este genul de volum solid și onest care ține în spate o literatură sănătoasă. Nu este literatură comercială, dar este genul de literatură cu care se poate face comerț cu succes. O posibilă poartă de intrare spre literatura noastră contemporană pentru cititorul care dorește în primul rînd să fie antrenat într-un demers inteligent, plăcut, dar fără mari cnstrîngeri intelectuale.

Victor Cubleșan

Bogdan Teodorescu, Și vom muri cu țoții în chinuri, Editura Polirom, Iași, 2019

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.