O călătorie într-una dintre cele mai frumoase țări ale Europei.
Cel mai bun mod de a călători e cel în care te poți opri oricând să zici, uite, arată interesant pe-aici, hai să mergem. Asta scoate din ecuație avionul și, parțial, trenul, fiindcă au o traiectorie fixată, de la A la B. Deci, în principiu, e nevoie de una bucată autoturism. Nu e tocmai ecologic, dar e imprevizibil, și ador flexibilitatea asta.
Așa am pornit la început de septembrie cu încă doi prieteni, Alexandra și Marius, să vedem Muntenegru. Motivul inițial e destul de obscur: văzusem cu Alexandra la vremea lui Casino Royale, filmul din seria James Bond cu cel mai mișto antagonist (Le Chifre, interpretat de Mads Mikkelsen, cu stropi de sânge picurându-i din ochi în momente de tensiune) și cu cel mai plauzibil flirt între protagoniști (Eva Green și Daniel Craig). Și care se petrece într-un Muntenegru acoperit în unele secvențe de munți acoperiți de păduri înverzite. A fost un crush instantaneu.
Planul era să ne oprim unde ne îndeamnă ochii, dar nu am mers fix la inspirație. Aveam un desen, pe un post-it, grație lui Virgil Mihaiu, cu locurile cele mai bune de vizitat. Ce să vezi, ce să eviți. Nu o lua pe autostradă din nordul țării, e mai scurt, dar pierzi peisajele. Genul ăsta de sfaturi, esență de experiențe într-o țară străină.
Am traversat Timișoara și am trecut apoi granița în Serbia – Alexandra și Marius în față, eu pe bancheta din spate, cu un maldăr de rucsace și ghiozdane stivuite lângă mine. La câte o curbă mai strânsă, câte unul din ele îmi cădea inevitabil în brațe.
Când intri într-o țară străină, prima impresie e una de vis lucid. Lucrurile arată la fel, dar ușor sucite, familiare și bizare în același timp. Vezi emblema leului de la Mega Image, dar în Serbia lanțul de supermarket-uri se cheamă altfel. În benzinării, pe lângă etichetele familiare (Pepsi, Jack Daniel’s), vinurile au pe ele unele noi, necunoscute. Apoi, senzația imediată că totul e amuzant, într-un fel foarte copilăresc: o reclamă la un baton de ciocolată, lângă care scrie Čoco bananica (pronunțat ciocobánanița). Vreo zece semne pe marginea autostrăzii, pe care e trecut constant izlaz, până te prinzi că n-are treabă cu vreo câmpie din apropiere, ci că noi avem cuvântul pe filieră slavă și că el înseamnă de fapt „ieșire”. Așa funcționează de la un punct schimbul de capital lingvistic, din motive întâi de toate practice. Baie pentru femei și bărbați în sârbă – ženski toalet, respectiv muški toalet. Undeva pe seară, ultimul cuvânt prins în vocabular ca insectele în insectar: carina (țarina, în pronunție), vama cu Muntenegru.
Redus la o frază, Muntenegru e o nesfârșită serpentină flancată din două părți de peisaje greu de crezut dacă nu le vezi. În nord, mai ales, în septembrie încă mai ai zeci de kilometri de pădure verde, nesfârșită. Câte o zgârietură la poalele câte unei pante abrupte lasă să se vadă pământ roșiatic, cu o nuanță mai închis decât părul irlandezelor. Totul în Muntenegru apare brusc, de după o cotitură. GPS-ul arată de obicei că suntem la un kilometru de unde urmează să ne cazăm și suntem în mijlocul unei păduri sălbatice încă, fără urmă de casă locuită. Apoi, dintr-odată, o localitate, de obicei într-o vale, ca pe un fund de ceaun. În prima seară, înainte de cazare, de niciunde ne pomenim pe un pod de beton, cu un hău care se cască sute de metri în jos. E canionul pe care îl formează râul Tara, care plonjează, în punctul lui cel mai profund, vreo 1.300 de metri în jos (cu vreo 200 mai puțin decât la Grand Canyon, în Arizona). E aproape de locul unde ne oprim în prima seară, lângă parcul național Durmitor.
În nord, oamenii pe care-i întâlnim știu mai puțină engleză, dar e peste tot mai ieftin, după cum constatăm a doua zi. (O lege a globalizării: cu cât ospătarul știe mai multă engleză, cu atât plătești mai mult la notă.) În loc de engleză, recurgem la limbajul internațional al zâmbetelor și al datului din cap și din mâini în semn de mulțumire. Limba n-o fi internațională, dar banii sunt. Plătim în euro, foarte decent – două camere cu living și bucătărie ajung în nordul țării pe la vreo 30-35 de euro pe noapte. Supa de vită pe care o servesc peste tot e 2-3 euro. Cu ce-ți mai iei la un prânz, și dacă ai noroc să dai peste locurile care nu se zgârcesc la porții, nu treci de vreo 12-13 euro. E ca și cum ai călători în timp, înapoi în niște ani în care totul costa mai puțin.
În a doua zi, după ce urcăm pe niște piscuri din Durmitor pentru a ne zgâi în jos la despicătura imensă a canionului, o luăm spre capitală, spre Podgorica. Pe drum, conform principiului de care ziceam la început, ne oprim la unul dintre faimoasele lacuri muntenegrene, Crno Jezero (Lacul Negru). După denumire, multe lucruri ar trebui să fie negre în Muntenegru, mica republică se numește în original Crna Gora, dar apa lacului e de fapt albastru-verzuie, pe alocuri aproape fosforescentă, la poalele unui munte gri, pe care de-abia îl părăsește ceața cât stăm pe acolo. La intrarea (și ieșirea) din parcul în care se află lacul, tarabe cu suveniruri și cu lucruri care pe raftul de supermarket sunt din ce în ce mai desprinse de gustul lor de odinioară: miere, siropuri, rakija (băutura spirtoasă locală).
Spre seară, ajungem în Podgorica și ne dăm seama de ce nu apare niciunde pe lista locurilor de văzut în Muntenegru. Mă umflă râsul când găsesc în camerele pe care le-am închiriat pentru noapte un pamflet care descrie Podgorica drept o metropolă cu aproape 200.000 de locuitori. Capitala a fost practic făcută una cu pământul de bombardamente în Al Doilea Război Mondial și ce s-a construit de atunci e funcțional, corect și plicticos. Un soi de pietonală centrală, cu multe terase dispuse în paralel, de la care bubuie electro-pop est-european, peste limita conversației – cam asta e viața de noapte pe care o prindem acolo. Noroc că dăm, lângă o tarabă improvizată la care o doamnă în vârstă vinde, ruptă din alte vremuri, gumă de mestecat și țigări, de o terasă la care un taraf cântă piese balcanice, și cu ocazia asta prindem un Ederlezi live.
În ziua a treia, stăm în Cetinje. E un pic mai mic decât Podgorica, dar e și mai prietenos. Deja, cu ceva ajutor de la internet, ne exersăm vreo 15 cuvinte din vocabularul standard. Hlava, molim, dobro jutro, dobar dan, dobro veče. Mulțumesc, vă rog, bună dimineața, bună ziua, bună seara. Hainele, casele, oamenii dau peste tot (minus limba)o senzație de familiaritate. Plus sentimentul extra de lentoare pe care ți-l dă vacanța într-un oraș mic. Case vechi, un sfert din ele în paragină, și autocare cu turiști. Și, ca în Podgorica, o singură stradă centrală, cu terase pe cele două laturi ale ei, la care cei mai tineri se așază la câte o masă, perpendicular pe sensul de mers, și se uită la cine mai trece.
Ultimele două nopți le dormim în Kotor, care e o splendoare – un golf populat cu case, majoritatea acoperite cu țiglă roșie. Kotor e la vreo 30 de km de Budva, orașul cel mai turistic de pe coasta muntenegreană. În mare, e și antiteza lui, Budva are și el un mic oraș vechi, conservat, dar altfel e plin de hoteluri moderne, cu mai multe etaje, cu fațade de sticlă. E un exemplu tipic pentru ce se întâmplă cu o stațiune când devine prea turistică. Trotuarele sunt pline mai tot timpul, deși nu pare că-i mare lucru de făcut în Budva – în afară de stat la plajă. Orașul vechi din Kotor, în schimb, e labirintic, plin de pisici răsfățate de turiști și de cafenele de tot felul. Noaptea, are suflul internațional pe care-l are orice oraș turistic, zona de sud a Muntenegrului e de altfel destul de populată de digital nomads, care lucrează la distanță pentru firme din cine știe ce țară. Iar localnicii amplifică energia asta internațională prin felul în care conduc. Într-una din seri, am luat un taxi pentru a ajunge înapoi la casa de deasupra golfului la care eram cazați. Șoferul n-a așteptat să zică amicul meu (cherchelit)de două ori s-o calce mai tare, și așa am tăiat serpentinele care urcau povârnișul (și pe care, m-am gândit dup-aia, șoferul le știa cel mai probabil pe de rost) cu o viteză pe care n-am îndrăznit s-o verific cu privirea.
E ceva haotic în țara asta, mă gândeam în timp ce ieșeam cu mașina din țară, către Bulgaria, în ultima zi. Un fel de improvizație, de care-ți dai seama la semafor, când toată lumea intră deodată în intersecție, indiferent de cine are roșu sau verde. La tot pasul, mașini fără plăcuțe de înmatriculare, care intră în curbe cu o viteză mai rezonabilă pentru oameni care au mai multe vieți. Și, peste tot, frumusețea care-ți sare în ochi după fiecare cotitură – niște munți stâncoși, câte o cetate în ruină care pare să stea acolo mai multe secole, câte un lac îndepărtat, verzui-albăstriu. O țară cu un nord mai sălbatic, dar mai prietenos și mai ieftin, și cu un sud internațional, cu urme de bani, turiști și business peste tot. Ca toată lumea europeană, am făcut și noi, încă o dată, traseul de la nord la sud.
Ajuns acasă, la Cluj, din pură curiozitate m-am uitat să văd unde exact au fost filmate scenele din Casino Royale, să văd dacă le recunosc. N-am recunoscut nimic. S-a dovedit că scenele din Muntenegru au fost de fapt filmate în Cehia, la Karlovy Vary. Cum zice la fiecare câteva pagini Kurt Vonnegut în Slaughterhouse Five, so it goes. A fost una dintre cele mai frumoase greșeli pe care le-am făcut în viața mea.