După moartea sa, la 3 aprilie 1991, opera lui Graham Greene, considerat cândva cel mai de seamă scriitor postbelic al Marii Britanii (fără ca laurii vreunui premiu internaţional de mare rezonanţă să-i fi împodobit fruntea) a intrat, lin şi liniştit, într-un con de umbră, ceea ce ridică o sumă de întrebări privind capacitatea de dăinuire şi perisabilitatea operelor literare, canonice ori nu. Prin acest deces – cum arătam în altă parte – în literatura britanică s-a creat un vid de putere, importanţa şi ponderea romancierului, în special pe eşichierul literaturii universale, fiind relevate brutal, tocmai prin dispariţia reperului „unu şi de bază”. A urmat, aşa cum se ştie, un fel de joc literar de societate, constând în ghicirea autorului care putea să atingă o cotă de popularitate comparabilă cu a lui Greene, joc nesoldat cu un rezultat, poate din cauză că romancierii din generaţiile mai tinere n-au egalat, nici calitativ, nici cantitativ, performanţa lui Greene, sau poate fiindcă epoca în care trăim, una a „mediocrităţii competente”, acţionează ca un factor nivelator, făcând desuete pronosticurile şi clasamentele. Între timp, literatura engleză s-a mai îmbogăţit cu două Premii Nobel – Harold Pinter şi Kazuo Ishiguro – dar proza minoră, delicată a autorului nipono-britanic nu face faţă comparaţiei cu cea de mare anvergură şi uluitoare diversitate tematică a nenobelizatului Greene. Totuşi, se pare că uitarea este o forţă implacabilă şi putem înţelege că cititorul actual, deja obişnuit cu alte meniuri literare şi cu o altă tehnică de lectură, nu mai are timp sau chef de prospectat trecutul, mai ales că termenii referenţiali s-au schimbat radical. Pentru cunoscători, îndeosebi pentru oamenii de litere, romancierul continuă să ofere modele şi să ridice întrebări: transplantând noţiuni de morală creştină în lumea agitată din punct de vedere politic şi militar a secolului XX (secol pe care l-a ilustrat prin scrierile sale mai exact şi mai complex de cât oricare alt scriitor), el vorbeşte despre prăpastia enormă dintre ideal şi realitate, despre slăbiciunea omenească în raport cu exigenţele divinităţii, despre ipostazierile „vinei tragice” în viaţa publică şi privată a cetăţenilor lumii în zbuciumatul secol XX.
„Graham Greene avea spirit, graţie, avea personaje şi o poveste de spus şi, mai presus de toate, o compasiune universală, fapt ce l-a aşezat pentru totdeauna la loc de cinste în literatura lumii”, scria John Le Carré.
Graham Greene a fost şi cel mai exportabil scriitor britanic al acelor vremi. În plin Război Rece, el a ştiut cum să menţină echilibrul dintre cele două tabere şi cum să nu lezeze sensibilităţile niciuneia. (Spre deosebire de discipolul său citat mai sus, un cronicar asiduu al luptei subterane dintre cele două.) Aşa se face că a fost tradus preferenţial şi în URSS şi în ţările „socialiste”. La noi, principalul său traducător a fost Petre Solomon. Cu aproximativ un deceniu în urmă, Editura „Polirom” a reluat câteva dintre tălmăcirile acestuia, scoţând o serie frumoasă, completată cu publicarea în premieră în limba română a unor romane totuşi problematice, precum Puterea şi gloria, tradus de Alexandru Vlad. Astăzi, după o tăcere îngrijorătoare pentru posteritatea sa, romancierul englez revine timid în actualitatea literară românească prin republicarea unui scurt roman (sau nuvelă extinsă, termenul cel mai potrivit fiind, cred, novella), Al zecelea om[1], o scriere de senectute apărută în UK în 1985, iar în haină românească, datorată lui Petre Solomon, iniţial, în 1987. Nu voi rata prilejul să laud iniţiativa Editurii „Litera” de a trimite pe piaţă, în mod mai mult sau mai puţin regulat, o colecţie de cărţi de buzunar intitulată CPT (Cartea pentru toţi), menită, evident, să ia locul defunctei BPT, a cărei identitate grafică a şi preluat-o. Al zecelea om este numărul 30 din această colecţie. Comparat cu romanele solide ale lui Greene, Al zecelea om pare o scriere periferică, poate un comentariu gândit târziu, ca un fel de completare, la condiţia omului în secolul răscolit de războaie. Geneza acestei nuvele este ea însăşi interesantă. În anii 1940, când Greene a lucrat o vreme ca scenarist la Hollywood, a scris un bruion de scenariu cu acest titlu; filmul însă nu s-a făcut şi autorul a uitat complet această încercare. După patruzeci de ani (în 1983) cineva a cumpărat textul (nu se ştie de la cine) şi, fiind un om onest, l-a anunţat pe Greene, întrebându-l dacă doreşte să facă modificări şi să-l publice. Greene se aştepta să vadă o schiţă de scenariu de 2-3 pagini; în loc de asta, i i s-a dat un text compact, de lungimea unei nuvele dezvoltate, care a fost publicat în 1985, cei doi împărţind drepturile de autor.
Naraţiunea începe în timpul ocupării Franţei de către nazişti, într-o închisoare provincială în care sunt deţinuţi treizeci de francezi, din diferite straturi sociale. Spaţiul sinistru este descris de Greene într-o proză seacă, sobră, care aminteşte de povestirile lui E. A. Poe sau de romanele nepoliţiste ale lui Georges Simenon. De fapt, autorul insistă mai mult asupra psihicului personajelor: „Închisoarea face să se nască idei bizare în minţile oamenilor.” Una dintre acestea este obsesia timpului – care timp se va dovedi că poate fi cumpărat cu bani. Dintre deţinuţi, doi devin personaje importante ale naraţiunii: avocatul Louis Chavel şi tânărul tuberculos şi calic Janvier. Are loc un atentat organizat de Rezistenţă, în urma căruia sunt ucişi doi ofiţeri nemţi. Deşi nu au nici o legătură cu evenimentul, prizonierii francezi sunt anunţaţi că trei dintre ei (conform matematicii decimării) vor fi executaţi în zori, ca represalii, şi că le revine sarcina de a decide singuri care anume. Se hotărăsc să tragă la sorţi. Trăgând biletul fatidic, avocatul Chavel este cuprins de disperare, devine isteric şi îşi oferă toată averea celui care acceptă să moară în locul său. Surprinzător, se găseşte un amator, în persoana lui Janvier, care doreşte să le asigure condiţii bune de viaţă mamei şi surorii lui. Se întocmesc actele necesare. După război, avocatul, liber dar incapabil să-şi câştige traiul, este silit să revină, cu toată ruşinea, la fostul său domiciliu, acum ocupat de familia lui Janvier. El este strivit de ruşine şi incapabil de comunicare cu semenii; socoteşte că doar vechiul său habitat îl poate vindeca de remuşcare. Se prezintă sub numele de Charlot şi este acceptat de Thérėse, sora lui Janvier, ca om bun la toate. Chavel-Charlot este impresionat şi speriat de ura pe care tânăra o are împotriva celui care a provocat moartea fratelui ei. Totuşi, cu timpul el se îndrăgosteşte de Thérėse, pe care reuşeşte s-o salveze din mrejele unui impostor, Carosse, fost actor şi ucigaş, care apare din neant şi se dă drept adevăratul Chavel. Prin asta speră să-şi răscumpere păcatul de care s-a făcut vinovat. Îi dispare şi laşitatea şi îşi dă în vileag adevărata identitate, obţinând, într-un fel, iertarea lui Thérėse. Dar prea târziu.
Păcat şi ispăşire.
În general, un roman de Graham Greene se prezintă ca un roman de aventuri, un roman poliţist sau un thriller. Al zecelea om este un thriller psihologic: o melodramă, într-un fel, relatând o întâmplare curioasă şi făcând din ea o alegorie investită cu un sens filosofic, care vorbeşte despre păcat şi modul cum sufletul îşi caută singur redempţiunea. Iată cum îl defineşte pe autor un alt romancier catolic, François Mauriac:
„Graham Greene se méfie de la sainteté officielle. On dirait que le péché le rassure, qu’il ne se sent dans le royaume de la Grâce que s’il se meut dans le royaume du crime et que pour lui le Christ qui est venu chercher et sauver ce qui était perdu n’habite pas les hauteurs glacées ou se retranchent les purs. C’est au plus épais de la boue qu’il décėle la perle sans prix.”
[1] Graham Greene, Al Zecelea om, traducere din limba engleză de Petre Solomon, Editura „Litera”, Bucureşti, 2018.