Recapitulare și marțipan

Recapitulare și marțipan

Radu Țuculescu este autorul român contemporan poate cel mai greu de subsumat unui grup, unei grupări sau unei orientări. Și asta nu pentru că ar fi adeptul unor teorii literare complexe sau pentru că ar practica o proză exclusivistă și migălos elaborată. Din contră, prozatorul pare să își concentreze atît subiectul, cît și stilul, în jurul toanei de moment de a depăna o istorioară. Mai scurtă sau mai lungă, mai profundă sau întru totul superficială, în funcție doar de tonusul pe care naratorul îl resimte și-l impune. Prozele sale au pasaje în care crezi că deslușești un tînăr debutant dornic să impresioneze, pasaje în care e vizibilă influența optecismului, altele în care transpar deloc mascate tușe din autori cunoscuți, români sau străini. Radu Țuculescu preia din bogata bibliotecă personală ce îi convine pe moment, calchiază, parafrazează sau face o reverență și trece mai departe. Marca sa definitorie nu e de căutat într-o structură disecabilă sau într-o manieră anume de a înțelege și a opera cu textul literar, ci decurge din atitudine și tonalitate. Femeia de marțipan, recentul roman pe care îl propune, este în acest sens un text aproape recapitulativ în ceea ce privește obsesiile și puseurile sale naratoriale, genul de roman care poate surprinde exact profilul autorului său.

Femeia de marțipan îl definește perfect pe Radu Țuculescu. Fals roman de dragoste, fals roman polițist, fals roman de călătorie. O însăilare de istorii și personaje care este cîte puțin din fiecare gen, fără a trage prea hotărît în vreo direcție. E zona care îi priește cel mai mult romancierului, acea zonă fecundă a povestașului pregătit să depene orice istorisire merită a fi spusă, remodelare a Șeherezadei și a Decameronului, loc în care pastele groase și colorate ale istoriei și istoriilor se întrețes pentru a da o tapiserie narativă în care subiectul principal e mult mai puțin important decît fotografia de ansamblu a tuturor povestioarelor secundare. În rezumat, romanul e povestea tînărului Martin Breda care, dorind să devină detectiv, își propune, înainte de academia de poliție, să descopere puțin din lumea în care se presupune că își va conduce anchetele. Se angajează astfel, de la 19 ani, urmînd, pentru perioade scurte, tot felul de profesii. Cea dintîi, și cea care e fundalul primei părți a romanului, e cea de taxator la toaleta publică subterană din centrul Clujului. Aici va întîlni celelalte personaje care îl vor însoți în următoarele capitole: Maraia, Puiu Pașca, Ricky Damba, Bob și alții pe care nu îi mai enumăr. Rotocolul întîmplărilor se concentrează mai pregnant pe povestea de amor dintre Martin și Maraia care se încheie abrupt și inexplicabil cu despărțirea celor doi. Al doilea capitol debutează șapte ani mai tîrziu, cu personajul proncipal care tocmai a rezolvat ca polițist o crimă spectaculoasă chemat să-și întîlnească iubirea de odinioară, Maraia. Aceasta, ajunsă acum chimistă, îl invită într-o călătorie prin Europa. Viena, Praga, Amsterdam, o croazieră pe Rin și, punctul final, Basel. Ultimul capitol se derulează la Basel, unde iubirea celor doi se consumă, iar Marti rezolvă cazul unui criminal în serie. Într-adevăr, în rezumat, lucrurile nu par să se lege. Textul funcționează nu prin direcția în care îl conduce firul principal al narațiunii, ci prin poveștile care unesc personaje, întîmplări și pagini.

Radu Țuculescu este un autor cu hipersensibilitate la ridicol și absurd, un autor care filtrează cu pasiune lumea din jur și care, după ce o trece prin sita personală reține elementele bufe, stridente, rizibile. Sondează în aceeași direcție cu Caragiale, dar avînd o predispoziție mult mai marcată spre farsă, spre hiperbola cîteodată grotescă. Autorul nu vede lumea ca un peisaj, ca un tablou pe care să îl zugrăvească, ci o vede ca un compus asamblat din indivizi. Personajele sunt elementele cheie în construcția oricărui text al lui Radu Țuculescu și este evident că textele sale pornesc de la personaje și se dezvoltă pe liniile acestora. Prozatorul găsește sau inventează figuri, caractere, iar apoi le dă drumul în pagină pentru a-și face numărul. De aici și galeria extrem de numeroasă de figuri care populează paginile sale. Fiecare personaj are de spus o poveste, de executat un număr comic, tragic sau moralizator. Dacă ar fi să elimini toate aceste scene și povestioare care ai spune că parazitează cursul principal al poveștii, ai constata că rămîi cu foarte puține pagini. Este și motivul pentru care Povestirile mameibătrîne rămîne capodopera lui Țuculescu, povestea despre povești și povestași. Nici Femeia de marțipan nu duce lipsă de istorioare conexe, de la scenele din toaleta publică, ironico-caustice, asemănătoare în tonalitate cu atmosfera din Uscătoria de partid, la întîlnirile fantasmatice și aproape poetice cu Hrabal, Kafka, Strauss și alți artiști ai locului care marchează periplul european al lui Breda. Romanul, așa cum pare să fie o regulă în proza lui radu Țuculescu, patinează de la comicăreală la melancolie și la realism frust cu o totală împertinență. Registrul nu e niciodată fix, ci urcă și coboară pe stările personajelor, ca un veritabil carusel emoțional. Unele personaje sunt fascinante, precum Maraia, altele grotești precum obiectofilul Bob, altele șablonate precum Damba sau plate precum Dedu. Dar poveștile se potențează între ele, poveștile cresc din povești, iar implauzibilul e dat la o parte cu un rîs sănătos.

Pentru cei care se așteaptă la un roman polițist, trebuie spus de la bun început să caute în altă parte. Crimele se rezolvă în romanul lui Radu Țuculescu prin povești și dorința prea bine marcată a personajelor de a povesti. Poliția nu cheamă martori la interogatorii, nu face măsurători și analize ale locurilor crimei, nu analizează camere de supraveghere, ci, în general, întreabă politicos cetățenii dacă au ceva de povestit la un pahar de alcool (în general rom). Pentru autor firul detectivistic este lăsat undeva, într-un ungher, în favoarea unei bine marcate și detaliat explorate atmosfere a crimei. Nu cum a fost făcută crima, ci cum s-a ajuns la crimă. Nu cine a comis crima, ci ce resorturi au mînat personajul spre crimă. Crima din Parcul central și cele din Basel sunt mai mult un pretext de a introduce noi personaje și noi povești, o nouă privire care să lumineze un alt colț (destul de respingător și acesta) al unei lumi care pare a fi construită în așteptarea unui carnaval grotesc.

Radu Țuculescu păstrează și aici aceeași vervă a scriiturii care îi caracteriza și precedentele romane. Prozatorul pare să se monteze singur, pe măsură ce intră în carnea povestirii pe care o deapănă. Epitetele devin mai luxuriante, imaginile mai stridente, verbul mai agresiv pe măsură ce firul narativ curge. Există aproape un crescendo, la nivel stilistic, în fiecare episod. Iar dincolo de punctul final, de contrapunctul care în general marchează finalul unei istorii, în rarele momente în care mai persistă în a povesti dincolo de acesta, naratorul cade într-un fel de melancolie, parcă epuizat după un act erotic.

Femeia de marțipan este povestea unei lumi în oglindă. O realitate simplificată și augumentată, colorată și contrastantă, poetică, gălăgioasă, miștocară și surprinzător moralizatoare. E suma unor povești despre oameni prinși în obsesii, e istoria romanțată a unor locuri comune și șansa de a vedea contemporaneitatea printr-un filtru care o zmulge din cadența plictisitoare a unui mundan gri pentru a o prezenta proaspătă și interesantă.

Nu este, fără nici cea mai mică îndoială, cel mai bun roman al lui Radu Țuculescu. Și nu este nici genul de roman care să fie o revelație pentru cititor. Este însă exact genul de roman care confirmă profilul lui Radu Țuculescu, romanul în care îi reîntîlnești obsesiile și manierismele atent cultivate. Romanul pe care îl citești cu plăcere atunci cînd știi exact ce aștepți de la volumul cumpărat.

Victor Cubleşan

 

Radu Țuculescu, Femeia de marțipan, Editura Polirom, Iași, 2020

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.