Realism redux

Realism redux

Lansat oficial la începutul lunii februarie, Soldații. Poveste din Ferentari are șanse foarte mari să rămână până la finele lui 2018 cel mai important film românesc al anului. E puțin probabil să apară între timp un film mai provocator, mai emoționant și, până la urmă, mai încărcat politic, cu toată ambiguitățile lui. Pe undeva, filmul Ivanei Mladenovic pune o bornă nouă pe un teritoriu deja cunoscut: la suprafață, așa arătau unele scurt-metraje sau filme ale noii generații de regizori afirmați la jumătatea deceniului trecut. Văzând Soldații, n-ai cum să nu te gândești la primele eforturi ale lui Cătălin Mitulescu, la Visul lui Liviu de Corneliu Porumboiu, la Marilena de la P7 al lui Cristian Nemescu și (de ce nu?) la primele două lung-metraje ale lui Cristi Puiu. Numai că Soldații e ceva mai mult decât o întoarcere la un soi de „povești de la marginea Bucureștiului”, cum își denumea la început Cristi Puiu proiectul de a cartografia realist o societate de acolo de unde i se văd mai bine contradicțiile și normele, adică de la periferii. Soldații e o mare, calculată coincidență. În acest proiect s-au întâlnit la modul fericit mai multe variabile care de obicei există independent unele de altele: o regizoare cu experiență în filmul documentar și cu un talent aparte de a lucra cu actori neprofesioniști, aflată la debutul ei în film de ficțiune (adică Ivana Mladenovic), un autor care și-a adaptat pentru ecran romanul cel mai exploziv și mai incomod, acceptând să joace și rolul titular (Adrian Schiop), un actor neprofesionist căruia îi iese parcă fără efort un personaj extrem de dificil de jucat (Vasile Pavel-Digudai) și, poate nu în ultimul rând, un text (și scenariu) care ia pieptiș niște tabu-uri care de foartă multă vreme sunt caracteristice, în grade diferite, pentru cinematografia română – cele legate de homosexualitate, marginalitatea romă și sărăcie (cea diferită de versiunea ei middle class, adică precaritatea). Iar această coincidență e ceva mai mult decât o figură de stil: în 2013, când începea să scrie un scenariu legat de subiectul manelelor, Ivana Mladenovic auzea întâmplător despre romanul (încă nepublicat pe atunci) al lui Adrian Schiop; cinci ani mai târziu, odată proiectul dus la capăt, filmul ajunge în cinematografe în vremurile capricioase ale Coaliției pentru Familie. Numai acest ultim detaliu ar fi suficient să facă din Soldații filmul cel mai actual al anului. Dar această adaptare după unul din cele mai bune romane românești ale ultimilor ani e mult mai mult de atât: e o lectură exemplară,foarte stilizată, foarte sigură pe ea, a unui text literar și, în același timp, o punere în scenă a evenimentelor și a relațiilor de putere dintr-un mediu marginal care, cu toate nuanțele de simpatie pentru subiect și personaje pe care le degajă abordarea regizorală, nu e neapărat lipsită de probleme.

Soldații e, înainte de toate, povestea unei relații între doi bărbați care provin din medii foarte diferite. Unul dintre ei, Adi (interpretat de Schiop), e un antropolog ajuns în Ferentari pentru a-și face o teză de doctorat pe subiectul manelelor. Celălalt, Alberto (interpretat de Pavel-Digudai), e un rom care și-a petrecut o bună parte a vieții în închisoare și a ajuns să depindă, pentru a supraviețui, de protecția unui văr interlop foarte bine văzut și influent în cartier. Să numești ceea ce se întâmplă în film o poveste de dragoste e un pic prea mult. Andrei Gorzo, într-una din primele texte de întâmpinare scrise despre film, observa că aceasta e mai degrabă povestea a doi bărbați care se întâlnesc conjunctural și ajung să se folosească unul de celălalt. Mai mult, argumenta Gorzo în același text, stilul neutru pe care îl adoptă pentru film Ivana Mladenovic, stil care provine mai ales din eliminarea vocii la persoana I a naratorului din romanul lui Schiop, făcea în principiu un serviciu textului. Se renunța astfel,scria criticul, la desele intervenții teoretic-clevetitoare ale unui personaj care știe el cum stă lucrurile și pare să fie singurul capabil să le și zică pe șleau. Or, această observație, care privea mai ales panoplia de personaje din lumea bună,literară, artistică sau ONG-istică, care gravitau destul de haotic în jurul naratorului, se potrivește de minune și pentru felul în care același narator își redefinește permanent relația cu Alberto. Adi din roman ba e atras, ba se teme de intimitatea care se creează încet-încet între el și Alberto, trece prin momente în care se crede de-a dreptul îndrăgostit, pentru a ajunge la final să-i aplice și lui Alberto același tratament, pe care până atunci îl rezervase pentru prietenii și cunoștințele lui din afara Ferentariului. După ce își laudă, în niște observații incidentale, un prieten pentru că nu crede în „toată ipocrizia normativă cu egalitatea” și pentru că a înțeles (din nou) cum stau de fapt lucrurile – adică „faptul elementar că relațiile se nasc și se hrănesc din dezechilibre de putere, unul domină, celălalt e dominat, unul protejează, celălalt e protejat” –, naratorul ajunge să-l subsumeze pe Alberto prin tot felul de analogii condescendente: acesta ba e ca un copil pe care trebuie, dar ți-e milă să-l abandonezi, ba e ca un cățeluș care simte ce urmează să i se întâmple (în momentul în care Adi plănuiește în secret să-l părăsească). Din fericire, filmul nu urmează aceeași rețetă, a unei relații deja interpretate din perspectiva unuia dintre parteneri. Ba mai mult, stilul sec, reținut, în care își joacă Schiop personajul (și care devine aproape rigid în scenele în care are mai multe replici) contribuie, neintenționat, la echilibrarea perspectivelor din care poate fi interpretată povestea. Scenele în doi suferă, fără îndoială, de pe urma acestei răceli care se simte în relația dintre cei doi. Dar timorarea pe care o resimte Schiop în fața camerei de filmat funcționează în cele din urmă în avantajul filmului. Sfârșitul inevitabil e pregătit cumva de această ambiguitate aproape deranjantă. Că Adi e îndrăgostit sau nu, e greu de spus din film, dar ultimele imagini, care-i dau toată greutatea lui de comentariu social, deplasează accentul: n-a fost vorba aici de o poveste de dragoste, ci de o poveste cu doi bărbați ale căror traiectorii se intersectează, dar nu au și aceeași direcție. Adi părăsește cartierul, fiindcă are până la urmă și alte alternative, are unde să evadeze; pentru Alberto, plecarea înseamnă o aproape previzibilă decădere într-o situație și mai abjectă.

La trecerea de la roman la scenariu, filmul nu reține (și nici nu avea cum) toate situațiile și toate întâmplările din carte. Însă Ivana Mladenovic, în colaborare cu Schiop, care e creditat și ca scenarist, reușește să comprime în câte o scenă, cum e cea a întâlnirii dintre cei doi protagoniști și Andrei, un personaj oarecum tipic pentru roman, freelancer și oarecum atras de exotismul Ferentariului (plus, la rândul lui homosexual), acea relație de atracție-respingere pe care o presupune interacțiunea dintre lumea boemă a Bucureștiului și mediul construit după alte norme al cartierului periferic. Evident, însă, miza majoră a filmului e alta – să-i spunem construirea unei reprezentări autentice a aceluiași mediu periferic. Tocmai aici e partea cea mai delicată a filmului, cea care ar trebui să fie pusă în discuție, odată ce efectul inițial (legat de noutatea șocantă a filmului) se mai risipește puțin. Sunt scene în film care sunt importante în economia lui narativă: una dintre cele mai bune, fiindcă nu conține replici și e superbă pentru puterea ei implicită de a sugera, fără a spune de-a dreptul, e una construită într-un singur plan-secvență; ea pornește de la Alberto, care se amestecă cu alte personaje din cartier și e vizibil ignorat (stabilindu-i-se astfel statutul lui periferic în lumea șmecherilor), apoi e umilit în fața tuturor de Borcan, vărul lui influent, în timp ce camera se deplasează în cele din urmă spre Adi, care trece pe bicicletă, aparent neafectat de situație. Sunt însă și scene care fie au un rol dublu, adăugând un pic de „culoare locală”și punându-i simultan pe cei doi să interacționeze în văzul tuturor, cum e cea a nunții din cartier, fie scene care n-au în fapt nicio legătură cu povestea, dar prezintă aspectele tipice ale vieții din Ferentari. Aceste secvențe, intercalate în ordinea poveștii, într-un fel departe de a fi inocent, țin de perspectiva personală a regizoarei, sunt un fel de statement al ei despre ce înseamnă de fapt periferia, fiindcă, așa cum declara și ea la premiera filmului, aproape nimic din ceea ce a fost filmat nu a fost găsit la fața locului, în Ferentari, ci a fost (re)construit intenționat. Iar aici filmul e plin de detalii încărcate de ambiguitate – de la căruța care trece la un moment printre blocuri (semn al întârzierii modernizării?)la polițistul care confiscă florile unei vânzătoare ambulante rome (semn al unui rasism sistemic?) la cuibul de rândunici de deasupra ușii apartamentului lui Adi (un simplu detaliu poetic? un semn al decrepitudinii cartierului?) – care își caută interpretul.

O ultimă observație: scenariul filmului reușește să reducă la esențial povestea din roman, făcând-o (și nu e lucru puțin) accesibilă, mai ales din cauza umorului cu care sunt presărate scenele din film. De cine are însă ocazia să râdă mai ales spectatorul? În principiu, nu de Adi. (Încă o dată, jocul lui Schiop nici nu prea ar fi permis crearea unui rol comic.) Dacă iei acest râs în serios, se văd în el mai toate anxietățile legate de figura romului/ marginalului pe care și cineva care vine în întâmpinarea ei cu simpatie parcă le mai păstrează. Există, desigur, și un pic de duioșie în felul în care e creionat Alberto în film (cu trimitere la carte, fiindcă scenele comice sunt schițe ale dialogurilor din roman), dar există și ceva mult mai neliniștitor și mai discutabil acolo. Fiindcă, după ce râsul s-a stins, Alberto rămâne un reprezentant al unui set de valori care or fi ele alternative față de normă, dar mai sunt și ușor revolute. Alberto are o viziune ușor desuetă asupra iubirii (vezi scena în care îl dăscălește pe Adi cum să ia cu vorbe dulci o femeie), pare să înțeleagă prea puțin ce înseamnă cultura și scrisul („Să scrii bine”, îi spune el inocent lui Adi când acesta încearcă să-și termine doctoratul) sau e de-a dreptul neînțelegător cu cei asupra cărora are o oarecare putere (ia la șuturi un nefericit care se injectează în parc, invocând niște copii, comici prin absență, care ar putea să-l vadă). Toate aceste ambiguități sunt oarecum inevitabile într-un film care riscă atât de mult, atacând atâtea subiecte sensibile deodată. Dar tocmai aceasta e ideea. Curajul lui, frumusețea lui frustă sunt dincolo de orice discuție. Însă imaginile lui, reprezentările și ambiguitățile lui nu sunt.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.