Mircea Mihăieş a scris o operă exegetică monumentală, pe măsura scriitorului şi a capodoperei moderniste de care se ocupă. Un roman al unui roman, conform subtitlului – ca The Story of a Novel de Thomas Wolfe – dar care s-ar putea subîntitula şi all you wanted to know about Ulysses and never dared ask. Cartea este rodul unui travaliu cărturăresc aparent epuizant, care, dacă nu aduce neapărat o interpretare nouă a operei joyceiene – lucru evident imposibil după aproape 100 de ani de exegeză – oferă, în schimb, informaţii cvasi-complete despre geneza, scrierea, modificările şi variantele, ediţiile, receptarea, reverberaţiile ecoului european creat de acest vârf al prozei moderniste, precum şi, în paralel, povestea îndârjirii şi determinării autorului irlandez de a nu se abate de la drumul pe care singur şi l-a trasat. Studiul anglistului timişorean se impune de la prima lectură drept o cercetare erudită şi pătrunzătoare, scrisă cu evidentă pasiune, chiar cu mult talent literar – dovadă adaptarea limbajului critic la un stil palpitant, care face din monografie un adevărat page-turner – dar şi cu aplombul pe care ţi-l poate asigura doar familiarizarea îndelungată cu subiectul. Încununarea firească a anilor de contact livresc cu scriitorul şi opera lui este această monografie de excepţie, un studiu de înaltă ţinută academică, care îmbină savant absorbţia discretă a datelor şi ideilor din vasta bibliografie consultată cu un număr impresionant de interpretări şi observaţii originale.
Ulysses, ni se arată în prima din cele trei secţiuni principale ale cărţii, a fost conceput şi scris în Europa continentală, unde Joyce trăia din 1904. Europenismul irlandezului este un dat la fel de cert ca şi poziţia sa fermă în literatura universală. El îmbracă variate forme, de la expatrierea scriitorului şi coordonatele unei vieţi deloc confortabile consumată în auto-exil, în efervescenţa culturală a primei jumătăţi a secolului XX, până la cosmopolitismul operei, universalitatea temelor şi motivelor, o poetică a romanului care extrage structuri şi învăţăminte din întreaga literatură a Occidentului, multilingvismul, apelul constant la tezaurul de mituri şi arhetipuri al culturii universale. Dacă poziţia supremă şi prestigiul lui James Joyce în literatura secolului XX nu pot fi contestate, nu e mai puţin adevărat că prozatorul irlandez a avut asupra altor autori o influenţă mai redusă decât ar fi fost de aşteptat, dată fiind complexitatea şi măreţia operei sale. Ulysses şi Finnegans Wake au fost, în egală măsură, opere deschizătoare şi închizătoare de drum, după care nu se mai putea crea nimic în aceeaşi manieră. Nu fără un dram de dreptate l-a numit Moravia pe James Joyce unul dintre “groparii” romanului. Somat să enumere autorii care au avut o mare influenţă asupra ficţiunii moderne, Milan Kundera, un mare scriitor-martor al vremurilor noastre, spune fără echivoc, într-un interviu: “Există patru mari romancieri: Kafka, Broch, Musil şi Gombrowicz. De la Proust încoace, nu văd nici un nume de importanţă mai covârşitoare în istoria romanului. Fără a-i cunoaşte pe aceştia, nu poţi înţelege cu adevărat romanul modern. Pe scurt, aceşti autori sunt modernişti, cu alte cuvinte au fost pasionaţi de căutarea unor forme noi. În acelaşi timp, ei sunt complet indiferenţi faţă de orice formă de ideologie avangardistă, de unde rezultă o altă viziune a istoriei artei şi a romanului: ei nu vorbesc nici o clipă despre necesitatea unei rupturi radicale, ei nu pornesc de la premisa că posibilităţile formale ale romanului ar fi epuizate – ei nu vor decât să le sporească în mod radical.” Curios este faptul că, deşi J. Joyce se încadrează perfect în categoria descrisă mai sus, el nu este invocat de Kundera, care are, poate, un parti-pris pentru scriitorii Europei Centrale. Fapt este că J. J. n-a făcut prozeliţi, în sensul că a fost imitat doar pe un singur plan, cel al tehnicii diegetice. Un William Faulkner, un Thomas Wolfe, un Malcolm Lowry sau un Flann O’Brien, chiar şi un John Updike în The Centaur, au învăţat de la el cum să folosească mitul şi cum să-l zăpăcească pe cititor, dar s-au ferit de ambiţioasele excese formale şi extravagantele giumbuşlucuri lingvistico-stilistice ale lui J. Joyce.
Din punct de vedere structural, cartea luii Mircea Mihăieş se împarte în trei secţiuni – fiecare cu sub-capitolele şi sub-sub-capitolele sale – şi o impresionantă listă bibliografică (mă aşteptam, mărturisesc, să găsesc menţionată aici şi cartea lui Dan Grigorescu din 1984, Realitate, simbol, mit: Un portret al lui James Joyce). Cele trei părţi sunt: I. „Odiseea de hârtie”, cu subcapitolele „Protoistoria”, „Istoria” şi „Postistoria: Anul I”; II. „Arhipelag hibernian” (aproape 500 de pagini, centrul greu al monografiei, conţinând exegeze propriu-zise ale romanului Ulysses, în care fiecărui capitol al operei joyceiene i se acordă un subcapitol); III. „Ultimul război de zece ani: Turbulenta istorie a ediţiei Gabler”. Prima parte, de factură predominant biografică şi istoric literară, rememorează datele vieţii timpurii a scriitorului şi geneza, în „exilul” european, a romanului, până la publicarea lui mai mult sau mai puţin artizanală, la Paris, în 1922, şi receptarea iniţială amestecată, mergând de la entuziasm la felurite de tentative de cenzurare şi la procese răsunătoare. Se impune cu pregnanţă constatarea că Ulysses a putut să apară şi să devină ceea ce este nu doar datorită talentului şi tenacităţii lui Joyce, ci şi superbei solidarităţii scriitoriceşti şi intelectuale cu care oameni influenţi şi cu dare de mână ai vremii – de la Ezra Pound şi Harriet Shaw-Weaver la Valery Larbaud – au reuşit să-i netezească drumul. Poveste genezei şi publicării romanului devine, sub peniţa lui Mihăieş, o plapitantă aventură intelectuală, extinsă pe ambele ţărmuri ale Atlanticului, care se citeşte cu sufletul la gură. Partea a doua, o lectură atentă (close reading), concomitent minuţioasă şi extinsă, a celor optsprezece capitole (devenite insule ale unui arhipelag Joyce, după formula folosită pentru prima oară de Michel Butor), reuşeşte să limpezească multiplele pasaje obscure ale romanului, arătând cum „romanul dărâmă mituri, stiluri, moravuri şi tradiţii, dar se foloseşte din plin de resursele de absurd, umor, ironie şi sarcasm ce vin dinspe medievalitate [ …]. Joyce redă realismului clasic, după ce-l distrusese, luciul fals-naiv din opera marilor clovni Cervantes, Shakespeare ori Rabelais.” (p. 28). În această parte se demonstrează cum opera joyceiană este inclasificabilă cu metodele unei estetici reductive, generându-şi propriile necesităţi evaluative. De unde şi îndreptăţirea aplicării diferitelor fomule şi grile critice, de la cea arhetipală la cea psihanalitică, de la discutarea simbolurilor la decriptarea jocurilor lingvistice. În sfârşit, cea de a treia parte a studiului abordează problema autenticităţii textului – monografistul spune cu îndreptăţire că de acum cercetarea operei lui Joyce va trebui să se concentreze pe analiza de text şi critica ediţiilor – oferind date despre nu mai puţin celebra ediţie critică şi sinoptică scoasă în 1984 de către Hans Walter Gabler, care a declanşat un redutabil război texualist. După cum se cunoaşte, publicarea ediţei princeps a romanului s-a făcut în grabă şi cu mare aproximaţie, autorul intervenind masiv pe şpalturi şi rescriind pasaje întregi. Stabilirea textului originar (cel dorit şi scris de J. Joyce) a dat multe bătăi de cap atât editorilor cât şi, mai ales, cercetătorilor. Gabler şi echipa lui s-au ambiţionat să producă o ediţie totală şi definitivă, cu variante, importanţa ediţiei lor, spune Mihăieş, după Robin Bates, constând în „felul în care i-a obligat pe specialiştii în Joyce să ia în considerare detaliile editării ştiinţifice” (p. p. 984), în timp ce inamicii acestei ediţii „se recrutează din trei categorii egal de suspecte: feminiştii, şovinii şi computerofobii” (idem).
Fără a renunţa la rigoarea şi probitatea ştiinţifice, dar expunând atât datele esenţiale cât şi ideile proprii într-un stil jovial-atractiv, cu o salutară ştiinţă a narării, Mircea Mihăieş a creat o carte remarcabilă, care îl propulsează pe un loc fruntaş în anglistica românească şi universală. Aşadar, cititorule, REJOICE!
Mircea Mihăieş, Ulysses 732, Romanul romanului, Iaşi, Editura Polirom, 2016.